Studia Humanitatis
Istorie, artă și cultură la întâlnirea credinței cu lumea.
Studiul prezintă documente istorice din colecția episcopului cărturar Ghenadie Enăceanu, păstrate la Biblioteca Academiei Române, cu accent pe hrisoave ornate cu miniaturi emise de Matei Basarab, Grigorie I Ghica, Radu Leon, Gheorghe Duca și Constantin Brâncoveanu în secolul al XVII-lea. Analiza îmbină conținutul juridic și social-economic al actelor cu examinarea decorului lor miniaturistic — motive vegetale, zoomorfe, iconografice și portrete votive — relevând legăturile dintre arta de cancelarie și miniatura manuscriselor religioase muntene.
Articolul urmărește istoria aducerii moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București în 13 iulie 1774, în contextul ocupației militare rusești și al epidemiei de ciumă, și prezintă rolul acestor moaște ca ocrotire a Capitalei în momente de criză, de la procesiunile din secolele XVIII–XIX până la pandemia de Covid-19 și sărbătoarea aniversară din 2024.
Schitul Arhanghel de pe Dealul Priba, la marginea Râmnicului Vâlcea, este un așezământ monastic atestat documentar din 1490, ctitorit de jupan Stoica vel paharnic în 1522 și refăcut în mai multe rânduri, inclusiv în 1725 de arhimandritul Petronie și în 1811–1817 de Sofronie Zlătăreanul. Articolul reconstituie istoria sa prin hrisoave domnești, pisanii și surse austriece, evidențiind rolul său ca centru de cultură și formare administrativă locală.
Articolul prezintă viața și activitatea Episcopului Atanasie Mironescu înainte și în timpul păstoririi Eparhiei Râmnicului (1895–1909), urmărind formarea sa teologică la Socola, Cernăuți și București, cariera didactică la Facultatea de Teologie, hirotonirea ca arhiereu și misiunea pastorală desfășurată în Oltenia prin vizite canonice, predici, circulare și inițiative culturale.
Articolul prezintă viața și activitatea episcopului Iosif Gafton (1896–1984), de la originile sale în familia preotului din Puțeni-Tecuci, prin slujirea parohială la Rotari și București, până la îndelungata arhipăstorire a Episcopiei Râmnicului și Argeșului, evidențiind realizările sale administrative, pastorale, omiletice și culturale de-a lungul celor 40 de ani de ierarhie.
În noaptea de 16 spre 17 februarie 1918, soldații bulgari au furat sfintele moaște ale Sfântului Dimitrie Basarabov din Catedrala Mitropoliei din București, iar intervenția autorităților militare germane, sesizate de mitropolitul Primat Konon, a dus la recuperarea lor în seara zilei de 20 februarie 1918. Ca semn de mulțumire, credincioșii au dăruit o candelă raclei, ajunsă ulterior, prin grija Patriarhului Justinian, la biserica din satul Ciunget, județul Vâlcea.
Articolul prezintă prefețele editorilor greci Polyzóis Labanițiótis și Gheorghe Vendótis la Istoria Bisericească a lui Meletie al Atenei, păstrate în manuscrisul românesc inedit al lui Naum Râmniceanu de la Biblioteca Academiei Române, alături de cuvântul-înainte al mitropolitului Veniamin Costachi din ediția de la Iași (1841–1842), relevând eforturile editoriale și contextul tipăririi vieneze (1783–1795).
Articolul analizează rolul punctuației în stabilirea sensului unor pasaje-cheie din poezia antumă eminesciană, urmărind în paralel manuscrisele, publicările din Convorbiri literare, Almanahul România Jună și edițiile Maiorescu. Cazurile discutate — virgula din Rugăciunea unui dac, hapax-ul nemurie din Luceafărul și pasajul lunar din Satira IV — arată cum modificări tacite de punctuație au deformat cosmologia și logica poetică eminesciană.
Dealul Capela din Râmnicu Vâlcea este prezentat în toată complexitatea sa istorică, geografică și culturală, de la legendele romane și ocupația austriacă până la pista de bob inaugurată în 1923 și recentul proiect Pădure–Parc finalizat în mai 2024. Articolul reconstituie legăturile dealului cu istoria orașului, incluzând Episcopia Râmnicului, Sfântul Antim Ivireanul și Statuia Independenței.
Episcopul Ghenadie Georgescu (1855–1912) a condus Eparhia Râmnicului între 1909 și 1912, remarcându-se prin vizite canonice sistematice în toate județele Olteniei, înființarea revistei eparhiale Luminătorul, organizarea conferințelor pastorale, sfințirea zecilor de biserici noi și numeroase acte filantropice. Articolul reconstituie viața și activitatea acestui ierarh puțin cunoscut, de la formarea sa ca preot-profesor și păstor al comunității ortodoxe române din Paris, până la moartea sa prematură, subliniind contribuția sa la revigorarea vieții duhovnicești oltene.
Documentele prezentate sunt șase anexe din perioada 1841–1855, care ilustrează activitatea administrativă și juridică a Sfântului Calinic în calitate de stareț al mănăstirii Cernica, precum și corespondența sa episcopală de la Râmnic: litigii pentru moșia Pupăza, delegații de vechili, disputa cu slugereasa Catinca Suslăneanca și trimiterea de sfinte vase și moaște bisericii Sfântului Gheorghe din Cernica.
Autorul relatează vizita sa în Malta din aprilie 1990, prima călătorie în Occident după căderea comunismului, în cadrul seminarului Voci din Răsărit organizat de AZAD. Descrie locurile legate de naufragiul Apostolului Pavel, insula Gozo, portul Marsaxlokk și tabloul lui Caravaggio Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul din Catedrala Ordinului Sfântului Ioan.
Episcopul Chesarie al Râmnicului (hirotonit în 1774, decedat în 1780) este prezentat ca una dintre cele mai importante personalități culturale ale secolului al XVIII-lea românesc, prin activitatea sa tipografică la Râmnic, unde a coordonat tipărirea Mineelor și a altor cărți de cult exclusiv în limba română, contribuind decisiv la înlocuirea slavonei în Biserica Ortodoxă din Țara Românească.
Episcopul Damaschin al Râmnicului (mort în 1725) a tradus din greacă și slavonă aproape toate cărțile de cult — Mineiele, Octoihul, Triodul, Antologhionul, Ceaslovul și altele —, redeschizând tipografia de la Râmnic și tipărind, cu sprijinul lui Ilie Cernăvodeanul, un Ceaslov (1724) și o Învățătură despre șapte taine, contribuind decisiv la înlocuirea slavonei cu limba română în slujba bisericească din toate provinciile românești.
Patriarhul Justinian Marina (1901–1977) este prezentat prin parcursul său biografic și prin înfăptuirile sale în fruntea Bisericii Ortodoxe Române în anii comunismului, cu accent pe reorganizarea învățământului teologic după Decretul 177/1948: seminarii, școli de cântăreți, seminarii monahale și institute teologice de grad universitar, la București și Sibiu.
Lucrarea lui Evstratie Arghentie despre Botez, analizată integral în acest studiu, combate practica apuseană a stropirii, argumentând teologic și canonic că botezul valid presupune afundarea de trei ori în apă, în Numele Sfintei Treimi, ca îngropare și înviere cu Hristos. Autorul se sprijină pe Sfânta Scriptură, pe hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic și pe izvoare medievale occidentale, concluzionând că apusenii botezați prin stropire trebuie considerați nebotezați.
Studiul prezintă lucrarea teologului grec Evstratie Arghentie despre Sfântul Botez, tipărită la Constantinopol în 1756 și păstrată în două copii românești manuscrise de la Căldărușani și Cernica, realizate în 1791–1792 în mediul paisian. Sunt analizate contextul apariției scrierii, legat de disputele despre validitatea botezului apusean în lumea ortodoxă greacă, și conținutul propriu-zis al lucrării, cu argumentele patristice și scripturistice aduse de Arghentie în favoarea botezului prin afundare.
Pronaosul bisericii mari de la Hurezi adăpostește o galerie de aproape treizeci de portrete — Cantacuzini, Brâncoveni, voievozi basarabeni de la Laiotă și Neagoe până la Șerban Cantacuzino — prin care Constantin Brâncoveanu și-a legitimat vizual descendența dinastică dublă, paternă basarabească și maternă cantacuzino-bizantină. Același historismus de esență barocă se regăsește în tablourile votive de la Târgoviște, în portretele de la Mogoșoaia și în tipăriturile epocii, marcând începuturile mentalității istoriste a civilizației române moderne.
Arhimandritul Hrisant Penetis, grec de origine din Andros, egumen al Mănăstirii Hurezi, a redactat la 1 ianuarie 1850 două testamente ornate cu icoane miniaturale — Schimbarea la Față pentru biserica grecească din Sibiu și Sfânta Treime pentru schitul Ciorogârla-Samurcășești —, lăsând acestora venituri din muntele Cocora și dintr-o magazie din portul Brăilei. Studiul publică în transcriere și facsimil cele două documente, analizând personalitatea clericului, conținutul daniilor, iconografia miniaturilor și locul acestor acte în tipologia hrisoavelor românești decorate cu chipuri sfinte.
Studiul analizează cauzele mazilirii și decapitării Sfântului Constantin Brâncoveanu (15 august 1714), pe baza surselor narative interne — cronicile lui Radu Popescu, Cronica anonimă, relatările lui Anton-Maria del Chiaro și Dimitrie Cantemir — și ale documentelor otomane publicate de Mihai Maxim, demonstrând că familia Cantacuzino a orchestrat prin intrigi, falsuri și denunțuri căderea voievodului, urmărind preluarea domniei Țării Românești.
Episcopul Antim Petrescu (1875–1920) al Râmnicului este prezentat prin viața, formarea teologică și activitatea sa pastorală și culturală, de la originile sale din Vlăduceni, județul Vâlcea, până la alegerea ca arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei în 1912. Sunt evidențiate scrierile sale patristice și morale, traducerile după Christoph von Schmid și Henry Drummond, studiile publicate în Biserica Ortodoxă Română, precum și rolul său în întemeierea Societății Acoperământul Maicii Domnului.
Fântâna de piatră ctitorită de episcopul Filaret al Râmnicului la 1 septembrie 1784, pe malul Oltului, lângă vadul de trecere de la Goranu, este analizată din perspectivă istorică, artistică și documentară, cu referiri la pisania în versuri, la activitatea cărturărească a ierarhului și la avatarurile monumentului, restaurat în cele din urmă de ÎPS Varsanufie în 2015.
Articolul reconstituie un itinerar de călătorie prin Malta, Asia Mică și Constantinopol, urmărind locurile în care s-au întemeiat primele comunități creștine și s-au desfășurat sinoade ecumenice: Efesul Sinodului al III-lea Ecumenic, Mira Lichiei a Sfântului Nicolae, Tarsul Sfântului Pavel. Peisajul geografic și vestigiile istorice devin prilejul unor reflecții despre legătura dintre spațiu și înțelegerea credinței, în spiritul metodei lui Nicolae Iorga.
Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului (1921–1950) a fost unul dintre cei mai activi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din prima jumătate a secolului al XX-lea, remarcându-se prin întemeierea Societății Renașterea, organizarea centrelor parohiale, a bibliotecilor și căminelor preoțești, a băncilor populare ale clerului și prin revigorarea vieții monahale oltene. Activitatea sa pastorală, misionară și culturală a transformat profund Episcopia Râmnicului, oferind clerului și credincioșilor din Oltenia structuri solide de formare religioasă, socială și economică.
Activitatea pastorală a episcopului Filaret al Râmnicului (1780–1792) este reconstituită pe baza unei condici de porunci păstrate la Biblioteca Academiei Române (cota cmlxxix/1-180), conținând 180 de documente din anii 1780–1783. Registrul relevă preocupările ierarhului pentru administrarea bunurilor bisericești, emiterea cărților de hirotonie și duhovnicie, cercetarea pricinilor de divorț, organizarea procesiunilor cu Sfintele Moaște și rezidirea unor lăcașe de cult precum Biserica Sfinții Arhangheli din Craiova.
Blazonul Sfântului Antim Ivireanul, un melc de argint în poziție verticală (în pal) purtând o stea cu șase raze între coarne, este analizat din perspectivă heraldică și simbolică în contextul Așezământului Mănăstirii Tuturor Sfinților (1713) și al Hrisovului Arhieresc din 1715, relevând că alegerea melcului exprimă desprinderea de cele pământești și înălțarea spre cele cerești.
Pe baza unor documente inedite din Arhivele Naționale Istorice Centrale, articolul reconstituie ultimii ani ai Bisericii celor 40 de Mucenici din București, metoh al Episcopiei Râmnicului ctitorit de Mihail Cantacuzino, urmărind eforturile episcopului Sfântul Calinic de la Cernica de a o salva de la demolare, contractul controversat al antreprenorului francez Alexis Godillot cu Primăria Capitalei și cedarea terenului pentru construirea Ateneului Român.
Episcopul Sofronie Vulpescu al Râmnicului (†1923) este prezentat în ansamblul activității sale pastoral-culturale desfășurate înainte și în timpul Primului Război Mondial: construirea unui nou local pentru Seminarul Teologic din Râmnicu-Vâlcea, reorganizarea tipografiei eparhiale, editarea timp de 21 de ani a Calendarului Bisericesc Ortodox și publicarea unor lucrări precum Voința liberă a omului ca principiu al acțiunii morale și Priviri generale despre viața și operele lui Immanuel Kant, alături de contribuția sa sinodală și suferințele îndurate sub ocupația germană.
Articolul analizează lucrarea Apologia împotriva celor fără de Dumnezeu, atribuită Sf. Atanasie din Paros, tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 și retipărită la București în 1819, prezentând contextul istoric al apariției ei în raport cu Iluminismul european și cu politica Patriarhiei Ecumenice față de ideile voltariene, precum și raportul dintre filozofie și teologie expus în textul lucrării.
Prezența preoților ortodocși români pe frontul Primului Război Mondial, de la mobilizarea a peste 250 de clerici în august 1916 sub coordonarea protoiereului Constantin Nazarie până la acte de eroism precum cel al preotului Justin Șerbănescu la Azuga, ilustrează o tradiție a asistenței religioase militare cu rădăcini în epoca domnitorului Barbu Știrbei și continuată, după o întrerupere comunistă, din 1994.
Articolul rememorează, la centenarul din 2018, etapele care au condus la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la unirea Basarabiei și Bucovinei cu România până la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde peste 100.000 de români au votat unirea Transilvaniei cu România, prin mărturiile lui Ilie Mișcuția, Nicolae Iorga și Vasile Goldiș.
Articolul prezintă documente inedite din fondurile Tribunalului Vâlcea și Prefecturii Vâlcea privind judecarea celor 16 tâlhari care au atacat Schitul Surpatele în noaptea de 10 septembrie 1839, provocând moartea stareței Elisabeta. Sunt editate tacrirul maicilor din 11 septembrie 1839, sentința Înaltului Divan Criminalicesc din Craiova din 27 februarie 1840 și decretul domnului Alexandru Dimitrie Ghica din 3 februarie 1841, prin care pedeapsa cu moartea a fost comutată în ocnă pe viață.
Episcopul Inochentie al Râmnicului (1728–1735), urmaș al lui Damaschin Dascălul, a păstorit Oltenia aflată sub ocupație austriacă, apărând cu energie drepturile Bisericii în fața Curții vieneze, combătând amestecul Administrației în numirea egumenilor și în viața eparhială. Activitatea sa cuprinde și o bogată operă tipografică — Molitvelnic, Ceaslov, Triod, Liturghier, Catavasier — răspândită în toate provinciile românești, inclusiv în Transilvania.
Studiul analizează activitatea de ctitor a Sfântului Calinic de la Cernica și Râmnic, urmărind patru ansambluri monahale — bisericile mănăstirilor Cernica, Pasărea, Episcopia Râmnicului și Frăsinei — ridicate sau refăcute în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt examinate planul triconc, volumetria cu trei turle, modenatura fațadelor și coordonata neoclasică ce definește stilul arhitectural al ctitorului, în contrast cu curentul neogotic dominant al epocii.
Mănăstirea Popânzălești din fostul județ Romanați, ctitorită în 1678 de logofătul Hamza Popânzălescu și închinată Sfântului Grigorie Decapolitul, a cunoscut de-a lungul timpului mai multe etape de refacere, cea mai importantă fiind rectitorirea din 1853 de către Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, iar reînființarea ca mănăstire în 1992, la propunerea mitropolitului Nestor Vornicescu.
Articolul reconstituie jefuirea Schitului Surpatele din județul Vâlcea în noaptea de 10–11 septembrie 1839 și moartea stareței Elisabeta în urma bătăilor primite de la cei șapte tâlhari, prin transcrierea și comentarea documentelor din dosarul Delă atingătoare în pricina tâlharilor ce au săvârșit omor răposatei Elisabetei Surpăteanca, stareța, păstrat la Arhivele Naționale Istorice Centrale, care dezvăluie identitatea atacatorilor, modul de operare și corespondența dintre arhimandritul Hrisant de la Hurezi, stareța Platonida și autoritățile județului Vâlcea.
Arhiepiscopul Dr. Varsanufie al Râmnicului a instituit distincția Crucea Râmnicului, menită să recunoască contribuțiile la tradiția ctitoricească, monastică și cărturărească a Eparhiei Vâlcene. Distincția evocă istoria Mitropoliei Severinului, întemeiată în 1370, și cei patru ani de păstorire ai ierarhului, marcați prin înființarea a unsprezece mănăstiri noi și ample lucrări de restaurare.
Evenimente triple din toamna anului 1955 — canonizările liturgice ale primilor sfinți români, 70 de ani de autocefalie și generalizarea cultului unor sfinți cu moaște — sunt reconstituite pe baza cronicii din numărul 11-12/1955 al revistei Biserica Ortodoxă Română, redactată de preotul profesor Niculae Șerbănescu. Punctul culminant a fost canonizarea Sfântului Ierarh Calinic la Mânăstirea Cernica, duminică, 23 octombrie 1955, în prezența Patriarhului Justinian, a delegațiilor ortodoxe străine și a unei mulțimi impresionante de credincioși.
Domnia lui Mircea cel Bătrân este analizată ca epocă întemeietoare a civilizației românești medievale, prin patru trăsături definitorii: realismul politic reflectat în titulatura sa teritorială, sinteza culturală dintre Occidentul gotic, Bizanțul paleolog și Islamul arabo-turc, toleranța spirituală ilustrată prin adăpostirea șeicului Bedreddin de Samavna și a refugiaților bulgari, și romanitatea estetică evidențiată de arhitectura echilibrată a Coziei față de exuberanța lăcașurilor moraviene contemporane.
Episcopul Iosif Gafton al Râmnicului și Argeșului este evocat printr-o întâlnire personală din vara anului 1983, la vârsta de 87 de ani, conturând portretul unui ierarh cultivat, cu temperament vulcanic și un remarcabil dar al predicii. Articolul atinge și istoria Mănăstirii Frăsinei, ctitorie a Sfântului Calinic de la Cernica, singura mănăstire din România care a păstrat sub regimul comunist interdicția accesului femeilor, alături de câteva episoade ilustrative legate de încălcarea acestei rânduieli.
Studiul cercetează posibila cunoaștere de către Mihai Eminescu a Didahiilor lui Antim Ivireanul, urmărind istoricul copiilor manuscrise ale acestei opere postume și relațiile poetului cu surse documentare precum biblioteca lui Aron Pumnul, Crestomația lui Timotei Cipariu și colaborarea cu Moses Gaster. Pe baza analogiilor lingvistice și stilistice identificate în texte eminesciene poetice și publicistice, autorul propune că Eminescu ar fi lecturat fragmentar cel puțin cinci didahii antimiene din miscelanee manuscrise, valorificând secvențe expresive în propria creație.
Studiul editează integral, în transcriere și facsimil, tipăritura Capete de poruncă a episcopului Climent al Râmnicului (1743), păstrată la Sibiu, identificând-o cu Învățăturile în Postul Mare din Bibliografia Românească Veche. Textul este comparat cu pastoralele lui Antim Ivireanul (1714), Inochentie (1731), Climent (1747) și Filaret (1781), relevând continuitatea preocupărilor canonice, morale și liturgice ale episcopilor de Râmnic în veacul al XVIII-lea.