Studia Theologica

Răbdarea este analizată ca virtute teologică și duhovnicească în contrast cu nerăbdarea și irascibilitatea specifice societății contemporane marcate de accelerare și instantaneitate. Pornind de la îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu revelată în Sfânta Scriptură, la Sfinții Părinți precum Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul și Dumitru Stăniloae, și în viața liturgică a Bisericii, răbdarea apare ca mod de participare la viața dumnezeiască și cale de îndumnezeire.

Articolul analizează teologia cinstirii sfintelor icoane în tradiția creștin-ortodoxă, urmărind contribuțiile Sfinților Ioan Damaschin, Nichifor al Constantinopolului și Teodor Studitul privind relația dintre icoană și prototip, și diferența dintre adorare (latreia) și venerare (proskinisis kata timin). Icoanele sunt prezentate nu ca obiecte decorative sau didactice, ci ca mijloace liturgic-sacramentale de comuniune cu prototipul reprezentat, fundamentate hristologic pe realitatea Întrupării și validate de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787).

Autoritatea în Biserica bizantină a secolului al XI-lea este analizată prin conflictul dintre autoritatea instituțională și cea harismatic-mistică, cu accent pe figura Sfântului Simeon Noul Teolog. Tensiunea dintre umanismul laic al lui Mihail Psellos și misticismul harismatic al lui Simeon, disputa sa cu Mitropolitul Ștefan al Nicomidiei și interpretările moderne ale Mitropolitului Hilarion Alfeyev conturează un tablou al autorității câștigate prin experiența mistică a vederii lui Dumnezeu.

Articolul analizează argumentul pantei alunecoase (slippery slope) ca instrument de respingere a eutanasiei, prezentând structura sa logică, consecințialistă, și patru consecințe negative invocate în mod uzual: acceptarea eutanasiei involuntare, presiunea asupra pacientului, erodarea relației medic-pacient și slăbirea interdicției uciderii. Concluzia propusă este că argumentul rămâne valoros ca element complementar al problematizării morale creștine, nu ca temei etic suficient prin sine însuși.

Articolul analizează arătarea lui Iisus Hristos Cel Înviat ucenicilor în seara Duminicii Învierii, în casa Mariei, mama evanghelistului Marcu, comentând pasajele din Ioan 20, 19-23, Luca 24, 36-43 și Marcu 16, 14. Sunt examinate realitatea trupului înviat, instituirea Tainelor Preoției și Spovedaniei, trimiterea misionară a apostolilor și absența providențială a lui Toma, cu referințe la Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Iustin Martirul.

Articolul analizează valorile umanismului creștin în contextul Renașterii bulgare și al societății contemporane, evidențiind contribuția luminătorilor spirituali precum Cuviosul Paisie de la Hilandar și Sfântul Sofronie din Vrața la apărarea demnității umane și libertății persoanei. Sunt examinate totodată misiunea socială a Bisericii Ortodoxe Bulgare în secolul XX și răspunsul creștin la provocările dezumanizării, secularizării și crizelor contemporane.

Articolul urmărește evoluția teologiei artei creștine, de la rezervele față de imagini și muzică din primele secole până la fundamentarea patristică și sinodală a icoanei, cu accent pe contribuțiile Sfinților Ioan Damaschin și Teodor Studitul. Arta bisericească — iconografia, cântarea la unison, arhitectura sacră — este înțeleasă ca expresie hristologică, euharistică și soteriologică a credinței Bisericii Ortodoxe.

Articolul explorează raportul dintre știință și credință, argumentând că omul de știință nu este creator, ci interpret al operei divine, prin exemple din istoria descoperirilor științifice și prin gândirea unor savanți români precum Dr. Nicolae Paulescu, Dr. Victor Gomoiu și Prof. Ilie Bădescu, dar și a Părinților Bisericii, de la Sfântul Vasile cel Mare până la tomismul lui Thoma d'Aquino.

Studiul analizează învățătura Sfântului Vasile cel Mare despre trezvie ca lucrare de unificare a minții și a omului, urmărind trei etape corespunzătoare vieții sale: pregătirea precreștină prin cultura clasică, viața monahală și episcopatul. Cele patru elemente definitorii — trăirea în prezența Domnului, mintea neîmprăștiată, pomenirea lui Dumnezeu și recunoștința — sunt prezentate ca temei al unității personale, comunitare și bisericești.

Literatura patristică din secolele IV–V oferă o receptare amplă a învierii lui Lazăr ca simbol penitențial post-baptismal, ilustrată prin mărturiile Papei Damasus, ale Sfinților Grigorie din Nazianz, Ambrozie și Ieronim, care se identifică spiritual cu Lazăr, și continuată de exegeza eclezială a lui Cromațiu de Aquileia și Petru Hrisologul, care leagă minunea din Betania de pocăință, iertare și bucuria învierii generale.

Mișcarea Colivarilor din secolul al XVIII-lea, condusă de Sfântul Nicodim Aghioritul (1749–1809) și Macarie al Corintului, a urmărit înnoirea teologiei și spiritualității ortodoxe prin recuperarea tradiției isihaste a Sfântului Grigorie Palama, concretizată în publicarea Filocaliei (1782) și în proiectul nefinalizat al ediției complete a operelor palamite, zădărnicit de evenimentele revoluționare de la Viena din 1797.

Iubirea dumnezeiască, întemeiată în viața intratreimică a Sfintei Treimi, constituie modelul arhetipal al comuniunii omului cu Dumnezeu și al iubirii față de aproapele. Prin har, Sfintele Taine și viața liturgică, omul se curățește de patimi, se îndumnezeiește și devine părtaș iubirii inepuizabile a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, chipul dumnezeiesc actualizându-se deplin în comuniune și iubire interpersonală.

Pornind de la criza căsătoriei în cultura contemporană, articolul analizează învățătura Sfântului Ioan Hrisostom despre taina căsătoriei, identificând trei principii fundamentale extrase din scrierile sale: cumpătarea (σωφροσύνη), consolarea și participarea. Căsătoria este prezentată ca o cale de vindecare lăuntrică, de desăvârșire spirituală și de îndumnezeire, superioară oricărei înțelegeri sociologice sau utilitariste a relației conjugale.

Articolul analizează semnificația persoanei umane în contextul reproducerii asistate medical, confruntând două abordări opuse: cea romano-catolică, care respinge aceste metode ca ofensând demnitatea persoanei prin separarea actului conjugal de procreare, și cea a bioeticienilor precum John Harris și Torbjörn Tännsjö, care le acceptă invocând libertatea reproductivă. Din perspectiva teologiei ortodoxe, asistarea reproducerii nu ofensează prin definiție demnitatea persoanei, cu condiția să aibă caracter terapeutic, să privească soții și să nu ducă la distrugerea de embrioni.

Articolul argumentează, pornind de la Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Maxim Mărturisitorul, că Biserica nu poate fi izolată de problemele medicale și politice, deoarece îl percepe pe om ca entitate psihosomatică integrală. Prin analiza teologică a morții ca dezintegrare și a pandemiei de Covid-19, autorul arată că vaccinarea obligatorie și sciziunea social-morală dintre vaccinați și nevaccinați reprezintă o formă de moarte socială, căreia Biserica trebuie să-i opună unitatea vieții sacramentale.

Fulgențiu de Ruspe, episcop african din secolul al V-lea și al VI-lea, apologet împotriva arianismului și semipelagianismului, este prezentat prin biografia, opera și analiza tratatului De remissione peccatorum, în care argumentează că iertarea păcatelor presupune pocăință reală, convertirea inimii și împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu în această viață.

Articolul analizează bunătatea ca atribut divin și categorie morală, demonstrând că aceasta nu este o proprietate înnăscută sau pasivă, ci un act volitiv liber, propriu ființelor personale. Întemeindu-se pe Sfântul Grigorie al Nyssei, părintele Dumitru Stăniloae și cuvintele Mântuitorului din Luca XVIII, 19, autorul arată că adevăratul bine are ca sursă exclusivă pe Dumnezeu și se împlinește doar prin comuniunea conștientă a omului cu El.

Articolul realizează o trecere în revistă a principalelor surse academice dedicate Mănăstirii Polovragi, analizând contribuțiile lui Alexandru Ștefulescu, arhimandritului Veniamin Micle și albumului Polovragi, mănăstirea de lângă cer. Istorie. Spiritualitate. Artă. Cititorul dobândește o imagine sintetică asupra istoriei, arhitecturii și programului iconografic al ctitoriei brâncovenești, cu accent pe legăturile stilistice dintre Polovragi și Mănăstirea Hurezi.

Sfințenia este analizată ca vocație universală a omului și ca dar al lui Dumnezeu, cu izvorul în Preasfânta Treime și împărtășită prin harul Duhului Sfânt în Biserică. Întemeindu-se pe Sfânta Scriptură, pe Sfinții Părinți — între care Dumitru Stăniloae, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul și Nectarie din Eghina — articolul arată că sfințenia presupune curățire, virtute și experiență duhovnicească, culminând cu îndumnezeirea omului și sfințirea întregii creații.

Sfânta Taină a Căsătoriei este analizată din perspectivă teologică ortodoxă ca icoană a unirii lui Hristos cu Biserica, cu caracter ontologic și eclesiologic, nu doar moral sau social. Prin referire la Sfinții Părinți — Ioan Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Nicolae Cabasila, Grigorie de Nyssa — articolul interpretează temele creației, divorțului, supunerii și idolatriei în lumina comuniunii dintre Dumnezeu și om.

Iconografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului a Mănăstirii Polovragi, capodoperă a Școlii Brâncovenești finalizată în 1703 de zugravii Andrei, Simeon, Istrate și Hranit, este analizată detaliat prin raportare la tipicul iconografic bizantin și la cele trei cicluri tematice — dogmatic, liturgic și praznical — ilustrând particularități precum ciclul vieții patriarhului Iosif, Duminicile Penticostarului și scena Uciderii pruncilor, specifice școlii zugravului Constantinos.

Icoana ortodoxă este analizată din perspectiva teologiei prezenței dumnezeiești, urmând gândirea lui Pavel Evdokimov, Boris Bobrinskoy, Michel Quenot, Leonid Uspenski și Pavel Florensky, cu accent pe distincția dintre icoană și tabloul religios, pe fundamentul hristologic al icoanei și pe triada florensky-ană față–chip–mască, prin care omul este chemat spre asemănarea cu Dumnezeu.

Articolul analizează raportul dintre globalizare, guvernarea mondială și teologia ortodoxă, argumentând că omogenizarea culturală, politică și religioasă impusă de globalizare suprimă libertatea și identitatea persoanei umane. Răspunsul teologiei ortodoxe constă în universalitatea Bisericii ca Trup al lui Hristos, cunoașterea adevărului revelat și libertatea ontologică a omului înnoit în Hristos, singurele capabile să realizeze unitatea lumii fără abolirea particularităților fiecărui popor.

Pornind de la definiția Ortodoxiei dată de Sfântul Anastasie Sinaitul ca adevărată cunoaștere despre Dumnezeu și creație, articolul argumentează că Ortodoxia nu este provocată de lume, ci ea însăși provoacă, asemeni prezenței Domnului Iisus Hristos în Pretoriu în fața lui Pilat, chemând omul la pocăință, sfințenie și participare la Adevărul absolut și neschimbat.

Articolul analizează teologia îndumnezeirii la Sfântul Grigorie Palama, prezentând rugăciunea neîncetată și contemplarea Luminii necreate drept căi ale unirii omului cu Dumnezeu prin energiile divine necreate. Harul necreat, Sfintele Taine și lucrarea Duhului Sfânt desăvârșesc îndumnezeirea omului, începută în viața prezentă și împlinită deplin în Împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog înțelege Sfintele Taine — Botezul, Euharistia, Pocăința și Hirotonia — ca mijloace de împărtășire a luminii dumnezeiești și de unire a omului cu Persoanele Sfintei Treimi. Botezul apei este înnoit prin botezul lacrimilor și al pocăinței, iar primirea conștientă a Duhului Sfânt, confirmată prin simțire reală, constituie pentru Sfântul Simeon garanția înaintării pe calea îndumnezeirii.

Articolul analizează practica rugăciunii în Biserica primară din primele patru secole, urmărind evoluția formelor de rugăciune obștească și particulară, a pozițiilor corporale (îngenunchere, rugăciunea în picioare, orientarea spre Răsărit) și a gesturilor liturgice, cu referire la surse precum Origen, Tertulian, Clement Alexandrinul, Sfântul Ciprian și documentele Tradiția Apostolică și Didascalia Apostolilor. Sunt examinate influențele iudaice, reglementările privind catehumenii și excomunicații, folosirea imnelor Lumină lină și Gloria in excelsis, precum și continuitatea dintre rugăciunea vetero-testamentară și cea creștină.

Teologia Sfântului Simeon Noul Teolog despre Sfântul Duh este prezentată în strânsă legătură cu Tatăl și Fiul, subliniind unitatea și inseparabilitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Prin imagini precum cheia din Cateheza 33, vinul din Cateheza 23 și sămânța dumnezeiască, Sfântul Simeon arată că harul Duhului Sfânt este esențial pentru curățirea, îndumnezeirea și simțirea conștientă a prezenței divine în sufletul omului.

Articolul prezintă cele trei dialoguri ale Sfântului Grigorie Palama cu musulmanii din timpul captivității sale în 1354, cu accent pe întâlnirea spontană cu Tasimanis prilejuită de o înmormântare musulmană la Niceea, descrisă în scrisoarea Către Biserica însăși. Modelul patristic al dialogului interreligios, fondat pe cunoașterea propriei tradiții și pe respectul față de interlocutor, este propus ca răspuns teologic ortodox la provocările lumii contemporane multiculturale.

Articolul analizează rugăciunea în Sfânta Scriptură, urmărind rădăcinile ei în tradiția iudaică (sinagogă, Templu, Șema Israel, Amida) și în Psaltirea lui David, cu exegeze patristice ale Sfinților Vasile cel Mare, Efrem Sirul și Ioan Hrisostom, și culminând cu dimensiunea ei liturgică, mărturisitoare și euharistică în viața Bisericii.

Articolul analizează sensul duhovnicesc al rugăciunii și evoluția practicii orelor de rugăciune în creștinismul timpuriu, pornind de la Evagrie Ponticul, Sf. Macarie Egipteanul și Sf. Vasile cel Mare, până la scrierile lui Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian și Sf. Ciprian al Cartaginei, în relație cu modelele iudaice și apostolice.

Sfântul Paisie de la Neamț a apărat practica rugăciunii lui Iisus prin trei scrieri apologetice: răspunsul în paisprezece capitole la acuzațiile stareșului Atanasie de la schitul Kavsokalivia, Alcătuirea despre rugăciunea minții din 1770 și scrisoarea din 1793 împotriva ieromonahului Teopempt de la Poiana Voronei, fundamentând isihasm-ul cenobitic pe tradiția patristică athonită.

Articolul cercetează practicile funerare din Antichitatea greco-romană și transformarea lor în creștinism, urmărind teme precum etimologia și teologia termenului κοιμητήριον, utilizarea coroanelor la morminte, ospețele comemorative de tip Parentalia și noțiunea de refrigerium, prin scrierile lui Tertulian, Sfântul Ciprian, Fericitul Augustin și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Articolul explorează rugăciunea ca lucrare firească și fundamentală a omului, pornind de la învățăturile Sfinților Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Siluan Athonitul, Porfirie și alții, și de la scrieri precum Pelerinul rus. Sunt tratate natura, pregătirea, formele și roadele rugăciunii, subliniindu-se că aceasta este întâlnire vie cu Dumnezeu, dar al harului și expresie a libertății și iubirii omenești.

Sfântul Sofronie de Vrața (1739–1813), episcop bulgar, ucenic al Cuviosului Paisie de la Hilandar, este prezentat ca întemeietor al literaturii și tiparului în limba bulgară modernă, prin cartea de predici și învățături morale Kiriakodromion, tipărită la Râmnicu-Vâlcea în 1806. Activitatea sa duhovnicească, pedagogică și filantropică a contribuit decisiv la Renașterea bulgară, la educarea clerului și a poporului și la pregătirea luptei pentru o Biserică Ortodoxă Bulgară autonomă.

Tratatul lui Origen Despre rugăciune (capitolele XXXI–XXXII) analizează aspectele formale ale rugăciunii creștine: locul potrivit rugăciunii (acasă sau în Biserică), timpul (rugăciunea neîncetată și cele trei momente zilnice), postura trupului (mâinile întinse, ochii ridicați, îngenuncherea) și orientarea spre Răsărit, toate văzute ca expresii exterioare ale stării duhovnicești lăuntrice a rugătorului.

Mulțumirea față de Dumnezeu este analizată ca stare duhovnicească fundamentală, izvorâtă din conștiința darurilor dumnezeiești și culminând în Sfânta Euharistie, înțeleasă ca unire deplină cu Hristos. Prin referire la Sfinții Chiril al Alexandriei, Grigorie Palama, Ioan Gură de Aur, Dumitru Stăniloae și la pericopa vindecării celor zece leproși, articolul arată că recunoștința autentică înseamnă comuniune permanentă cu Dumnezeu, iar lipsa ei duce la înstrăinare și dezumanizare.

Sfânta Euharistie este analizată ca Taină centrală a Bisericii, în dimensiunile ei eclesiale, cosmologice și eshatologice, cu referire la teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul din Mistagogia, la părintele Alexander Schmemann și la Înaltpreasfințitul Irineu Popa. Articolul urmărește legătura dintre adunarea liturgică, prefacerea euharistică și înaintarea Bisericii-corabie spre Împărăția lui Dumnezeu.

Icoana lui Hristos Pantocrator de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai este analizată prin prisma asimetriei chipului zugrăvit, pornind de la interpretarea părintelui Maximos Constas, care respinge lectura calcedoniană și propune că polaritatea vizuală ilustrează relația dintre milă și judecată la cea de-a Doua Venire, temă completată cu reflecția lui Augustin asupra frumuseții lui Hristos din Comentariul la Psalmul 44.

Cele cinci didahii ale Sfântului Antim Ivireanul rostite la Duminica Floriilor constituie cel mai consistent bloc omiletic din Didahiile sale, oferind o imagine vie a praxis-ului sacramental din Valahia la începutul secolului al XVIII-lea. Analizate succesiv, aceste predici dezvăluie teologia pocăinței, a Botezului și a cuminecării frecvente, critica virulentă a ipocriziei penitențiale a boierilor și chemarea urgentă la spovedanie în cele trei zile ale Săptămânii Mari.

Studiul analizează Cartea sau lumina cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dezbinării papistașilor, tipărită de Sfântul Antim Ivireanul la Mănăstirea Snagov în 1699, traducere a operei ieromonahului Maxim Peloponisianul, realizată în contextul expansiunii propagandei catolice în Transilvania. Sunt prezentate argumentele antiromane privind primatul papal, purcederea Sfântului Duh, azimele și purgatoriul, subliniindu-se valoarea polemică și catehetică a tipăriturii, rămasă până astăzi netransliterată în română modernă.

Articolul reconstituie circumstanțele venirii ieromonahului Antim Ivireanul la București, pe baza unor documente cheie: scrisoarea lui Hrisant Notara către Ianache Văcărescu (1709), prima scrisoare de apărare a mitropolitului Antim către Constantin Brâncoveanu (1712) și prefața Evhologhionului din 1706 scrisă de Mihail Iștvanovici. Se argumentează că Antim a fost adus din Iași la București în 1689 de Hrisant Notara, la porunca patriarhului Dosithei, pentru a învăța tipografia sub episcopul Mitrofan, și că a îndeplinit și funcția de egumen al Mănăstirii Sfântul Sava.

Unitatea de neam a românilor, sărbătorită în contextul centenarului Marii Uniri din 1918, este analizată prin prisma unității de credință ortodoxă, a păstrării Cuvântului lui Dumnezeu vestit prin propovăduire apostolică și a rolului unificator al Sfintei Liturghii. Dreapta credință, susținută de voievozi precum Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu și reflectată în Biblia de la 1688, a constituit temelia spirituală și socio-politică a unității românești.

Ortodoxia reprezintă trăsătura definitorie a identității românilor, întrucât etnogeneza și creștinarea lor sunt procese concomitente, iar sinteza de latinitate și Ortodoxie i-a ferit de asimilarea slavă, de erezii și de deznaționalizare. Studiul analizează rolul Bisericii, al tiparului, al Umanismului creștin și al concepției teocratice în menținerea unității de credință, limbă și neam în Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Procesul unirii Basarabiei cu România între 1917–1918 este reconstituit în trei etape succesive: proclamarea autonomiei și constituirea Sfatului Țării, declararea independenței Republicii Democratice Moldovenești și votul din 27 martie 1918, când 86 din 125 de deputați au optat pentru unire. Articolul prezintă rolul unor figuri precum Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Onisifor Ghibu, documentează reacția sovietică față de deputații Sfatului Țării și argumentează legitimitatea democratică și etnografică a actului de unire.

Studiul urmărește etapele instituționalizării învățământului de pictură bizantină bisericească în România, de la decizia Sfântului Sinod din 1889 privind conservarea stilului bizantin, prin Legea din 1926 pentru Apărarea vechilor picturi bisericești și întemeierea unei școli de zugravi, până la înființarea Școlii Superioare de Artă Bisericească în 1940 și a primelor specializări academice după 1989, demonstrând că inițiativa a aparținut constant Bisericii Ortodoxe Române.

Articolul analizează profilul ascetico-mistic al Sfântului Calinic de la Cernica, arhiereul Episcopiei Râmnicului, plasându-l în tradiția neoisihasmului paisian și a spiritualității filocalice românești. Prin scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae, ale mitropolitului Antonie Plămădeală și ale mitropolitului Nestor Vornicescu, este evidențiată sinteza originală pe care sfântul o realizează între rugăciune, asceză severă, milostenie și activitate ctitoricească în Oltenia secolului al XIX-lea.

Episcopul Damaschin al Râmnicului (†1725) a tradus în română aproape toate cărțile de cult ortodox — Octoih, Triod, Penticostar, Minee, Apostol, Evangheliar, Tâlcuirea lui Teofilact —, folosind ediții grecești, slavone și latine, iar pentru cărțile Noului Testament a recurs la tâlcuirile Sf. Ioan Gură de Aur și ale Sf. Teofilact, asigurând astfel acuratețea patristică a traducerii. Graiul său luminat, atestat de Chesarie al Râmnicului, Radu Tempea și Constantin Erbiceanu, a impus dialectul muntenesc în limba literară și liturgică românească, traducerile sale rămânând în uz până astăzi.

Teologia patristică despre Sfânta Cruce ca stâlp al unității Bisericii este tema centrală a acestui studiu, care analizează învățăturile Sfinților Părinți — între care Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei și Părintele Dumitru Stăniloae — despre legătura dintre Jertfa și Învierea Mântuitorului Hristos și unitatea eclezială. Crucea, prin cele două axe ale sale, unește cerul cu pământul și pe om cu semenii săi, iar Biserica este locul în care comuniunea pierdută dintre Dumnezeu și om se restabilește, prefigurând unitatea desăvârșită a Împărăției lui Dumnezeu.

Damaschin Dascălul, episcop al Buzăului (1702) și apoi al Râmnicului (1708), a fost unul dintre marii cărturari ai epocii brâncovenești, dedicat traducerii și tipăririi cărților de slujbă în limba română. Articolul urmărește formația sa, activitatea tipografică de la Buzău și Râmnic și rezistența canonică și culturală pe care a opus-o ocupației austriece a Olteniei (1716–1739), când tipăriturile sale românești, precum Ceaslovul (1724) și Învățătura pentru șapte Taine (1724), au circulat clandestin în Transilvania spre sprijinul ortodocșilor de acolo.

Icoana Nașterii Domnului nu este rezultatul capriciilor iconarilor, ci o traducere plastică fidelă a unui mesaj stratificat, care își are izvoarele în textele evanghelice (Matei și Luca), în imnografia ortodoxă – cu un accent deosebit pe condacul lui Roman Melodul și pe menționarea razei stelei – și în canoanele iconografice codificate de Dionisie din Furna. Studiul analizează fiecare element al icoanei (steaua cu raza sa, peștera, ieslea, boul și asinul, magii, păstorii, Dreptul Iosif, moașele) urmărindu-i rădăcinile scripturistice, imnografice și iconografice, demonstrând că iconarul acționează ca un traducător vizual al cuvântului scris și cântat.

Studiul analizează comparativ o serie de acte normative cu caracter bisericesc emise în Țara Românească în secolul al XVIII-lea — pastorale ale episcopilor de Râmnic Inochentie (1731), Climent (1743, 1747) și Filaret (1781–1785), hrisovul domnului Mihai Racoviță (1742) și așezământul pentru Mănăstirea Dintr-un Lemn (1746) —, evidențiind prevederile lor jurisdicționale, morale, patrimoniale și liturgice. Documentele nu introduc legislație nouă, ci reafirmă canoanele sinoadelor ecumenice și locale, scrierile Sfinților Părinți și tradiția ortodoxă, în scopul remedierii neregulilor constatate în viața bisericească și al îndrumării credincioșilor spre o viețuire creștină curată.

Articolul analizează teologia mărturisirii de credință în scrierile și activitatea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolit al Țării Românești, evidențiind că dreapta mărturisire reprezintă condiția esențială a mântuirii și norma vieții creștine. Prin Didahii, prin tipărirea cărților la Râmnic și prin moartea sa martirică, Antim Ivireanul a întruchipat mărturisirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu în slujba Bisericii și a neamului românesc.

Un an dedicat unui sfânt de talia culturală a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul a suscitat o serie de cercetări de amploare. Riscul epuizării sale, ca subiect de analiză, e departe. Moral îi suntem datori și nu ne poate fi indiferent în ce direcție ne vom dezvolta cunoașterea teologică a faptelor sale. 

Articolul analizează conceptul de mintea lui Hristos, invocat de Sfântul Apostol Pavel, ca fundament al misiunii ortodoxe, arătând că dobândirea ei prin har, credință, Sfintele Taine și viață liturgică depășește opoziția dintre rațiune și credință. Prin referire la Sfinții Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Macarie Egipteanul și Iustin Popovici, se conturează profilul misionarului ortodox capabil să mărturisească lumina necreată a Preasfintei Treimi.

Articolul prezintă tradițiile sihăstrești din munții Coziei și viețile Sfinților Cuvioși Daniil Pustnicul și Misail Nacealnicul, care s-au nevoit în peșteri de sub stânca coziana în secolul al XVII-lea. Ucenic al lui Daniil, Misail a întemeiat Sihăstria lui Daniil și Misail, iar moaștele lor au fost așezate în temelia bisericii zidite de episcopul Varlaam al Râmnicului în 1676.