#Sinodul al VII-lea Ecumenic

Articolul analizează teologia cinstirii sfintelor icoane în tradiția creștin-ortodoxă, urmărind contribuțiile Sfinților Ioan Damaschin, Nichifor al Constantinopolului și Teodor Studitul privind relația dintre icoană și prototip, și diferența dintre adorare (latreia) și venerare (proskinisis kata timin). Icoanele sunt prezentate nu ca obiecte decorative sau didactice, ci ca mijloace liturgic-sacramentale de comuniune cu prototipul reprezentat, fundamentate hristologic pe realitatea Întrupării și validate de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787).

Articolul urmărește evoluția teologiei artei creștine, de la rezervele față de imagini și muzică din primele secole până la fundamentarea patristică și sinodală a icoanei, cu accent pe contribuțiile Sfinților Ioan Damaschin și Teodor Studitul. Arta bisericească — iconografia, cântarea la unison, arhitectura sacră — este înțeleasă ca expresie hristologică, euharistică și soteriologică a credinței Bisericii Ortodoxe.

Icoana ortodoxă este analizată din perspectiva teologiei prezenței dumnezeiești, urmând gândirea lui Pavel Evdokimov, Boris Bobrinskoy, Michel Quenot, Leonid Uspenski și Pavel Florensky, cu accent pe distincția dintre icoană și tabloul religios, pe fundamentul hristologic al icoanei și pe triada florensky-ană față–chip–mască, prin care omul este chemat spre asemănarea cu Dumnezeu.

Icoana lui Hristos Pantocrator de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai este analizată prin prisma asimetriei chipului zugrăvit, pornind de la interpretarea părintelui Maximos Constas, care respinge lectura calcedoniană și propune că polaritatea vizuală ilustrează relația dintre milă și judecată la cea de-a Doua Venire, temă completată cu reflecția lui Augustin asupra frumuseții lui Hristos din Comentariul la Psalmul 44.