#învierea lui Lazăr

Literatura patristică din secolele IV–V oferă o receptare amplă a învierii lui Lazăr ca simbol penitențial post-baptismal, ilustrată prin mărturiile Papei Damasus, ale Sfinților Grigorie din Nazianz, Ambrozie și Ieronim, care se identifică spiritual cu Lazăr, și continuată de exegeza eclezială a lui Cromațiu de Aquileia și Petru Hrisologul, care leagă minunea din Betania de pocăință, iertare și bucuria învierii generale.

Cele cinci didahii ale Sfântului Antim Ivireanul rostite la Duminica Floriilor constituie cel mai consistent bloc omiletic din Didahiile sale, oferind o imagine vie a praxis-ului sacramental din Valahia la începutul secolului al XVIII-lea. Analizate succesiv, aceste predici dezvăluie teologia pocăinței, a Botezului și a cuminecării frecvente, critica virulentă a ipocriziei penitențiale a boierilor și chemarea urgentă la spovedanie în cele trei zile ale Săptămânii Mari.