Sfântul Vasile cel Mare: trezvia și roadele ei în viața Bisericii

Sfântul Vasile cel Mare este cunoscut mai ales ca organizator al vieţii Bisericii în aspectele ei din lume. Scrierile destinate monahilor cuprind învăţături care, ulterior, vor fi dezvoltate amănunţit în scrierile filocalice. Studiul nostru urmăreşte în scrierile arhiepiscopului Capadociei patru elemente definitorii pentru viaţa duhovnicească a oricărui creştin din toate timpurile, independent de locul său în Biserică: trăirea în prezenţa Domnului, mintea lipsită de împrăştiere, pomenirea lui Dumnezeu şi recunoştinţa. Aceste patru elemente reprezintă încununarea unui proces lăuntric, rezultatul unei deveniri şi a unei creşteri duhovniceşti în experienţa luptei lăuntrice cu tot ceea ce se împotriveşte împlinirii cuvântului lui Hristos.

În cele ce urmează, voi prezenta sintetic felul în care Sfântul Vasile cel Mare tratează aceste patru aspecte fundamentale ale vieţii duhovniceşti, având drept cadru principal viaţa acestuia, cu principalele ei etape, fiecare dintre ele fiind caracterizată printr-un anume mod de a înfăptui asceza creştină şi învăţătura Evangheliei.

Putem distinge în viaţa Marelui Vasile trei mari etape: 1. înainte de Botez, 2. pustnic şi monah chinovit şi 3. episcop şi om al Bisericii. Urmărind îndeaproape biografia şi scrierile vasiliene corespunzătoare acestor trei etape, vom descoperi cu uşurinţă că elementul comun care dă unitate şi identitate biografiei Sfântului Vasile este grija faţă de starea lăuntrică a minţii şi a inimii. Cu un termen tehnic consacrat mai târziu în scrierile filocalice, această grijă a fost denumită trezvie. Ea formează o singură lucrare lăuntrică a minţii şi a inimii, a voinţei şi a simţirii, a trupului şi a sufletului, dar învăţarea ei trece prin mai multe etape.

În continuare, urmărim evoluţia în lucrarea trezviei în viaţa Sfântului Vasile, pe când încă era în afara Bisericii, ca monah şi ca episcop.

Înainte de a vedea evoluția concepției despre trezvie a Sfântului Vasile, potrivit cu cele trei mari etape amintite, se impune să precizăm câteva dintre elementele concepţiei sale de antropologie ascetică.

Răspunzând unor întrebări ale ucenicului său Amfilohie de Iconiu, Sfântul Vasile oferă precizări ascetice importante cu privire la natura şi lucrările minţii umane. Aici avem „chipul Ziditorului”, mintea fiind făcută de Dumnezeu cu o lucrare bună, în necontenită mişcare (ἀεικίνητος)1. Înainte de cădere, mintea omului avea această mișcare îndreptată numai spre Dumnezeu, folosindu-și „superioritatea firească”2 şi mişcându-se doar înspre El.

În starea actuală de după cădere, „în mintea omului sunt prezente două puteri: una rea şi demonică, în stare să ne atragă spre cădere, iar cealaltă dumnezeiască şi bună, în stare să ne ridice spre asemănarea cu Dumnezeu”3.

Din această cauză, atenţia minţii este necesară pentru a o îndrepta mereu „spre lucruri dumnezeieşti şi spre primirea darurilor Duhului”, cu condiţia ca omul să înţeleagă adevărurile dumnezeieşti revelate4.

Mintea, în funcţie de lucrarea pe care o desfăşoară prin obişnuinţă sau prin voinţă, se poate afla în trei situaţii: 1. lucrări şi mişcări rele; 2. lucrări sufleteşti şi mişcări ale minţii bune; 3. lucrări neutre.

Scopul ascetului este, potrivit Sfântului Vasile, „să-şi contopească mintea cu dumnezeirea Duhului” (ὁ τῇ θεότητι τοῦ πνεύματος ἀνακραθείς νοῦς) şi, în această stare, „să vadă şi să pătrundă contemplaţiile mari şi să vadă dumnezeieştile frumuseţi, după măsura în care harul i-o arată şi propria structură creaturală îi îngăduie”5. Din această stare se naşte nu numai împărtăşirea de Dumnezeu, ci şi capacitatea de teologhisire corectă. Când mintea este tulburată de diavol, ea cade în idolatrie, însă, cu ajutorul Duhului Sfânt, va cunoaşte adevărul şi pe Dumnezeu6.

Prin urmare, trezvia înseamnă, pentru Sfântul Vasile, împărtăşirea de Duhul Sfânt şi asimilarea Lui, lucrare pentru care mintea a fost creată.

I. Prima etapă a lucrării trezviei: în afara Bisericii

În această primă etapă a deprinderii trezviei, Sfântul Vasile insistă asupra efortului pregătitor, de formare a unui om deplin şi armonios, prin formarea unor structuri psihologice care vor susţine, în etapele următoare, formele mai înalte de trezvie.

În etapa pregătitoare pentru viața creștină, Sfântul Vasile spune că lucrarea trezviei urmăreşte ferirea de păcate şi lupta cu patimile. În această etapă, ea este mai ales o pază a minţii, „pentru că păcătuim uşor cu mintea şi, de aceea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază”. Mintea, scrie Sfântul Vasile, „dă naştere la gânduri într-o clipă şi le săvârşeşte fără oboseală, iar gândurile cresc fără piedică şi le este potrivită orice vreme”7. În această etapă a lucrării trezviei, în afara Bisericii şi înainte de botez, Sfântul Vasile a observat că există mai multe elemente.

a) Ferirea de păcat a minţii

Primul este ferirea minţii de păcat prin neadormirea ochiului sufletului: „Analizează-te pe tine însuți în toate privințele. Să ai neadormit ochiul sufletului spre paza ta”8. Tânărul nebotezat, sau chiar botezat, dar încă neformat duhovniceşte, este învățat de Sfântul Vasile să deprindă continua supraveghere a gândurilor. „Dumnezeu ne-a dat această poruncă mare ca noi să ne ferim de cele care ne vatămă”, realizând aceasta „prin luare aminte şi printr-o continuă supraveghere a gândurilor”9, ca să putem păzi poruncile date de Dumnezeu prin fuga de păcat.

b) Exersarea discernământului

Ferirea de păcat a minţii, absolut necesară pentru adunarea ei, presupune exersarea discernământului. În faza precreştină sau a formării în timpul şcolii, acest discernământ este exersat prin identificarea lucrurilor valoroase din scrierile autorilor păgâni, dar şi a celor care trebuie lăsate la o parte.

c) Lupta cu imaginaţia

Al treilea element este lupta cu imaginaţia, care constă în efortul de a sesiza realitatea concretă şi de a rămâne în ea. De aceea, Sfântul Vasile îndeamnă pe tinerii în formare să fie treji, să nu se lase purtaţi încolo şi încoace de uşurătatea minţii, să alunge plăsmuirile goale ale minţii: „Nu-ţi imagina cele ce nu există şi întrebuinţează spre folosul tău cele ce sunt.”10

d) Cercetarea conştiinţei în lumina Scripturii

Cel de-al patrulea element în deprinderea lucrării trezviei şi care trebuie exersat în faza incipientă a vieţii duhovniceşti, dacă se poate chiar înainte de Botez, sau, în tot cazul, pentru cei botezaţi, în tinereţe, este cercetarea propriilor păcate, patimi şi neajunsuri.

În acest fel, trezvia începe să se lege şi de pocăinţă şi de împlinirea cuvântului lui Dumnezeu: „întoarce-ți ochiul sufletului spre cercetarea propriilor cusururi… Nu înceta, deci, de a te cerceta pe tine însuți, ca să vezi dacă viața ta merge după poruncile Domnului… dacă nu cumva ai păcătuit cu gândul, dacă nu cumva limba a alunecat, luând-o înaintea minții”11.

e) Cunoaşterea de sine

În sfârşit, al cincilea element al trezviei în etapa pregătitoare este începutul cunoaşterii lui Dumnezeu, dobândită prin „luarea aminte şi studierea atentă a propriei persoane”, aşa încât „vei putea contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a Creatorului tău”12.

Atât trupul, cât şi sufletul, reprezintă prilej de ascensiune contemplativă a minţii către Dumnezeu. Ajuns în acest punct al lucrării trezviei, tânărul nebotezat sau creștinul începător este pregătit să treacă la o etapă mai înaltă a lucrării trezviei. În cazul Sfântului Vasile, această etapă este reprezentată de botez şi viaţa monahală.

Atât trupul, cât şi sufletul, reprezintă prilej de ascensiune contemplativă a minţii către Dumnezeu. Ajuns în acest punct al lucrării trezviei, tânărul nebotezat sau creștinul începător este pregătit să treacă la o etapă mai înaltă a lucrării trezviei.

f) Cultură clasică şi formare ascetică

Separarea creştinilor de lume nu a însemnat şi ruperea legăturilor cu şcoala de tip clasic13, între creştinism şi clasicismul greco-roman stabilindu-se o legătură intimă. Creştinismul a „căpătat forma proprie în sânul civilizaţiei greco-romane, de la care a primit o amprentă de neşters: propovăduită fie şi în China sau în Bantu, Evanghelia nu poate uita că a fost redactată la început în greacă”14.

La fel ca alţi Părinţi, Sfântul Vasile nu condamnă cultura antică decât „în calitate de ideal independent, rival al revelaţiei creştine”15. Linia pe care a mers Sfântul Vasile s-a prelungit până târziu în Bizanţ în care „şcoala antică nu a luat niciodată sfârşit, prelungind educaţia clasică fără un hiatus, nici măcar distincţie între civilizaţia Imperiului Roman târziu şi începutul Evului Mediu bizantin”16. Punând toată această formaţie clasicistă la temelia formării tânărului care va deveni mai târziu creştin, fie activând în societate, fie intrând într-o obşte monahală, Sfântul Vasile face din omul occidental creştin un urmaş al clasicilor17.

Înnobilarea ființei umane la școala clasicilor trebuie să meargă în paralel cu practicarea trezviei, care, în această perioadă, înseamnă alegerea a ceea ce trebuie primit şi lăsarea a ceea ce trebuie evitat. Criteriul acestui discernământ şi al acestei trezvii este învăţătura Bisericii. Prima fază a adunării minţii presupune învăţarea unei lecţii pentru tot restul vieţii: să ştim cui să îi încredinţăm „cârma minţii” şi să alegem din toate ceea ce este de folos18.

Astfel, pentru a avea folos „în cultivarea sufletului” şi „dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină [creştine, n.n.], după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană”19.

O trăsătură creştină a deprinderii artei de adunare a minţii în această etapă este deschiderea spre eshaton. În acest fel, trezvia creştină se diferenţiază de exerciţiile spirituale filosofice.

Prin urmare, prima treaptă spre deplinătatea trezviei este legată de formarea intelectuală, reprezentând pregătirea ochiului sufletului prin vederea „ca în umbră şi-n ghicitură”, pentru ca mai târziu să poată privi lumina cea adevărată20. A sta de vorbă cu poeţii, oratorii şi filozofii reprezintă o cultivare a sufletului, dar şi un efort de a sesiza spiritul scrierilor păgâne. Frumuseţea lor nu trebuie să îi facă pe tinerii care doresc să devină creştini sau monahi să accepte şi învăţăturile false21. Din scrierile lor, primim tot ceea ce laudă virtutea şi osândeşte viciul21, iar faptele măreţe ale filozofilor pregătesc pentru asprimea împlinirii poruncilor evanghelice22.

În această etapă, tânărul învață să-și țină mintea adunată în jurul unei structuri de valori morale precum: curăția sufletului, eroismul, efortul pentru un ideal, dispreţuirea patimilor, lupta pentru virtute, superioritatea spiritului asupra materiei23.

Linia pe care o urmează Sfântul Vasile în exersarea adunării minţii şi a trezviei în etapa precreştină este în deplină armonie cu educaţia clasică elenistică și, de aceea, noblețea este o temelie absolut necesară a personalității viitorului creștin sau monah.

Sfântul Vasile nu propovăduiește o elenizare a creștinismului, ci merge pe linia deschisă de vechii apologeţi, care au realizat legătura dintre paideia grecească clasică şi viaţa Bisericii24. Aceasta se vede din criteriul său de studiere a înţelepciunii „din afară”: „Pe cele care nu ţintesc spre viaţa aceea [veșnică] să le trecem cu vederea, ca fără de valoare”18. Pe baza acestui principiu se poate spune că studierea autorilor profani este o pregătire pentru viitoarea luptă, o obişnuire treptată cu privirea soarelui în apă, pentru a putea privi cândva şi spre lumina lui21. Virtutea şi viciul lăudate în scrierile autorilor profani pregătesc sufletul fraged pentru viaţa creştină, care este o viaţă de luptă. Spiritul agonistic al vechii culturi greceşti e, pentru Sfântul Vasile, cea mai bună pregătire pentru „agonistica creştină”25.

Cu toate acestea, învăţăturile despre virtute ale autorilor profani sunt numai o „schiţă a virtuţii”26 creştine, cea mai mare lipsă a lor fiind faptul că „a mărginit folosul virtuţii numai la viaţa aceasta pământească”27, orizontul veşniciei, al mântuirii şi al comuniunii cu Dumnezeu rămânând o trăsătură exclusiv creştină.

Prin urmare, înălțându-se la un alt nivel ontologic, Sfântul Vasile consideră că deschiderea spre eshaton este o trăsătură creștină prin excelență în deprinderea artei adunării minții în această etapă. În acest mod, trezvia creștină se deosebește de exercițiile spirituale filozofice.

2. A doua etapă a lucrării trezviei: pustnic şi monah chinovit

Aşa cum iudeii s-au separat de străini pentru a-şi putea mărturisi păcatele (Neemia IX, 2), tot aşa, în a doua mare etapă a vieţii Sfântului Vasile, pentru a putea înainta în exersarea trezviei, el s-a separat de toate cele care l-au pregătit pentru a ajunge până aici. Adică s-a separat de înţelepciunea din afară, care îşi vădeşte acum rolul pregătitor şi de antrenare în vederea adevăratei lupte duhovniceşti.

Dacă în prima etapă am asistat la pregătirea pentru luptă, acum începe adevărata luptă. În etapa anterioară, trezvia însemna alegerea învăţăturilor corecte şi lepădarea celor eronate. Acum, după ce mintea a dobândit simţul discernământului, ea poate să se adune în sine şi, astfel, să se umple de Dumnezeu.

Acum, după ce mintea a dobândit simţul discernământului, ea poate să se adune în sine şi, astfel, să se umple de Dumnezeu.

Umplerea de Dumnezeu a omului lăuntric28 este însoţită şi de vederea Lui cu ochii sufletului29, astfel încât trezvia dobândeşte de acum un caracter contemplativ, de vedere a lui Dumnezeu în diferite feluri, grade şi intensităţi.

Lupta pentru adunarea minţii trece prin mai multe faze:

a) Ţinerea minţii în interiorul trupului

Sfântul Vasile învaţă că monahul trebuie, mai întâi, să-şi deprindă mintea să rămână în interiorul trupului. Trupul devine, astfel, pentru Sfântul Vasile, locul în care mintea se exersează în pomenirea Lui. În acest fel, monahul însuşi devine mănăstire: „căci filosofului autentic, având trupul ca loc de meditație și ca adăpost sigur al sufletului… el se așază în sălașul său natural de retragere, adunându-și mintea înăuntru și filosofând la [acele lucruri] care i se potrivesc lui, fiind plin de trezvie, ca în pustie, îndreptând[u-și atenția] numai înspre sine și înspre Dumnezeu”30.

b) Adunarea minţii în ea însăşi

După ce învaţă să-şi ţină mintea în interiorul trupului, Sfântul Vasile îl sfătuiește pe monah să stea înaintea lui Dumnezeu şi să-şi adune mintea în ea însăşi: „Dacă nu poţi să te rogi neîmprăştiat, atunci, pe cât poţi, sileşte-te şi stăruie să stai înaintea lui Dumnezeu având mintea îndreptată către El şi adunând-o spre ea însăşi”31.

c) Contemplarea treptată

Prin cele două lucrări amintite, adunarea minţii înlăuntrul trupului şi în ea însăşi, se creează premisa vederii lui Dumnezeu cu ochii sufletului32. Contemplarea are, la rândul ei, grade de intensitate. La început, se află neîncetata meditare asupra cuvintelor Scripturii, care nasc în suflet rugăciuni. „La început este nevoie de stăpânirea părţii raţionale prin supravegherea plină de trezvie a cugetului, încât să nu se îngăduie sufletul să cedeze faţă de impulsurile necugetate şi față de încercările trupului de a ne trage în direcţie opusă”33.

c) Câteva metode practice de păstrare a adunării minţii şi a trezviei

Cea mai importantă lucrare, subliniată de nenumărate ori de Sfântul Vasile, este meditarea la iconomia lui Dumnezeu, la cele citite în Scriptură. Din acestea se naşte simţirea datoriilor noastre faţă de Dumnezeu, urmată de recunoştinţă34. Aşadar, există, potrivit Sfântului Vasile, trei elemente care susţin neîmprăştierea minţii înaintea lui Dumnezeu:

– dirijarea neîncetatei mişcări a minţii către Dumnezeu. Cel mai important element pentru acest lucru este citirea, meditarea şi asimilarea Scripturii: θεία ἀνάγνωσις, lectio divina;

– recunoaşterea şi mărturisirea propriilor datorii faţă de Dumnezeu, fie că sunt păcate, fie că sunt binefacerile Lui faţă de noi;

– mulţumirea.

Citirea şi memorizarea unor texte din Scriptură ajută mintea „să intre, prin contemplaţii, într-un dialog cu Dumnezeu”35 şi îl învaţă să-L slăvească pe Dumnezeu prin cuvinte din Scripturi36.

Pentru Sfântul Vasile, starea de neîmprăştiere a minţii corespunde stării fireşti a minţii, în timp ce starea de împrăştiere nu numai că este urmarea păcatului, ci şi este păcat37.

Cercetarea Scripturilor este cea mai importantă modalitate practică de descoperire a adevărului mântuitor care este în armonie cu adevărata rugăciune38, reprezentată de faptul „de a-L avea pe Dumnezeu temeinicit în gând. Numai atunci devenim temple ale Duhului, când gândirea statornică la El nu se mai lasă întreruptă de grijile pământeşti şi când cugetul nu se lasă tulburat de patimi trecătoare”39. Scopul adunării minţii şi al tuturor practicilor ascetice care o slujesc este ca întreaga viaţă să devină un timp de rugăciune40.

3. Trezvia ca episcop

Întreaga experienţă duhovnicească a Sfântului Vasile câștigată înainte de Botez, iar apoi ca monah, a fost pusă de el în slujba Bisericii odată cu hirotonia ca episcop. De acum, lucrarea sa ascetică şi de trezvie îşi revarsă efectele nu numai asupra propriei persoane, ci asupra întregii turme păstorite de el, şi chiar asupra întregii Biserici.

a) Trezvie şi unitate bisericească

Ca episcop, Sfântul Vasile şi-a ridicat lucrarea de trezvie la nivelul de trăire a comuniunii cu întreaga pliromă a Bisericii.

Unitatea dintre mădularele trupului bisericesc, spune Sfântul Vasile, nu se datorează naturii umane comune, ci unei raţiuni mai stabile decât natura, fiind menţinuţi astfel de legătura Duhului Sfânt41. De aici decurge sinergia şi teandrismul lucrării ascetice de adunare a minţii şi a trezviei, dar şi a unităţii pe care Duhul Sfânt o realizează sau încearcă să o realizeze între creştini.

Dacă nu suntem atenţi la legătura pe care Duhul Sfânt o realizează între noi oamenii şi între noi şi Hristos, atunci trezvia riscă să devină egoistă, interesată doar de atingerea unor stări de mângâiere duhovnicească sau, mai grav, de câştigarea unor harisme.

Dacă nu suntem atenţi la legătura pe care Duhul Sfânt o realizează între noi oamenii şi între noi şi Hristos, atunci trezvia riscă să devină egoistă…

Câte astfel de încercări ale Duhului Sfânt nu rămân nelucrătoare tocmai din cauza lipsei noastre de colaborare prin asceza trezviei?

b) Trezvia și cauzele fărâmițării persoanei

Prin păcat, natura omenească a fost sfâşiată şi ruptă în nenumărate părţi. Scopul iconomiei în trup a lui Hristos a fost, din acest motiv, „să adune firea omenească atât spre ea însăşi, cât şi spre El şi să restabilească unitatea cea dintru început după ce va fi înlăturat [această] ruptură rea”42. Prin urmare, dezbinarea este nu doar urmarea păcatului, ci ea însăşi este un păcat. Dezbinarea este semnul neasimilării complete în viaţa noastră personală a roadelor desăvârşite pe care le-a adus iconomia lui Hristos, iar pentru această asimilare incompletă e dator să se pocăiască fiecare creştin în parte. Câtă vreme vor exista dezbinări, această pocăinţă este datoria fiecăruia dintre noi.

După Sfântul Vasile, cauzele principale ale ruperii de trupul bisericesc sunt:

– lipsa de stăpânire asupra patimilor,

– delăsarea ascetică,

– nestatornicia minţii43.

Ca episcop, Sfântul Vasile a constatat că patimile, mai ales iubirea de stăpânire, sunt cauza dezbinării. Există şi o trezvie demonică, o neîmprăştiere a minţii prin menţinerea ei în patimi şi în gânduri care „ignoră iconomia Duhului Sfânt”44 pentru atingerea propriilor scopuri. „Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare”. În cazul acestei trezvii greşite, Sfântul Vasile spune că „nici Scriptura de Dumnezeu insuflată nu mai ajunge să îi împace [pe oameni], şi nici tradiţiile apostolilor”45.

Aşadar, nu e suficientă teologia academică, conceptuală, pentru a menţine sau a reface unitatea, ci e nevoie de practica unificatoare a trezviei săvârşite potrivit învăţăturilor tradiţiei ascetice şi filocalice.

c) Refacerea unităţii

Sfântul Vasile a fost un om al unităţii bisericeşti şi a suferit profund din cauza diferitelor schisme şi erezii care sfâşiau trupul Bisericii.

Comuniunea sa cu episcopi din toată lumea creştină din acea vreme este un bun exemplu de ecumenicitate a Bisericii, dincolo de diferenţele culturale sau liturgice care caracterizau diferitele centre bisericeşti la care se referă.

Am văzut că învățătura Marelui Vasile despre trezvie înfluențează concepția și sensibilitatea sa cu privire la Biserică. De exemplu, știm că în epoca sa exista o diversitate funcțională, fiecare din marile centre creștine având propria expresie a tradiției apostolice comune. Aşa cum Sfântul Pavel a ştiut să contextualizeze acelaşi mesaj evanghelic în diferite situaţii și la diferite popoare, tot aşa vedem că Sfântul Vasile a știut să cultive unitatea dincolo de diversitatea de forme pe care viaţa bisericească o îmbracă. Cum? Pironindu-și mintea doar în Hristos cel întru noi (cf. Col. I, 27), în prezența Domnului în fiecare creștin și în chipul său din fiecare om.

Acest lucru se vede foarte bine dintr-o epistolă a Sfântului Vasile scrisă cu mai puţin de patru ani înainte de moarte, în care exprimă unitatea de credinţă cu „mulţimea episcopilor din întreaga creştinătate”: din zone precum Pisidia, Licaonia, Isauria, Frigia, Armenia, Macedonia, Ahaia, Iliria, Galia, Spania, „toţi cei din Italia”, Sicilia, Africa, Egipt, Siria46.

Sfântul Vasile, acest om care a trăit din tinerețe înaintea lui Dumnezeu, unit cu sine și cu Hristos prin trezvie şi o minte neîmprăștiată, a simțit cu durere dezbinarea dintre creștini și dintre Biserici. Faţă de răul dezbinărilor, el mărturiseşte: „când gem şi plâng în mine însumi pentru răutatea ceasului de faţă, la gândul că, fără motiv, cele mai mari Biserici care trăiau între ele ca adevărate surori, din cele mai vechi începuturi, se află acum în neînţelegere… Ar fi mai bine să dispărem noi toţi şi să trăiască Bisericile noastre în înţelegere reciprocă, decât să vedem copilăreştile şi măruntele noastre certuri, provocând un atât de mare rău popoarelor lui Dumnezeu! Întrebaţi pe părinţii voştri şi ei vă vor informa că, chiar dacă mai demult comunităţile păreau separate geografic, erau una prin aceleaşi simţăminte, fiind conduse de un singur cuget. Neîntrerupte erau legăturile popoarelor între ele, dese erau vizitele pe care clericii şi le făceau unii altora. Păstorii înşişi erau însufleţiţi unii pentru alţii de atâta dragoste, încât fiecare îl socotea pe colegul său dascăl şi îndrumător în slujirea lui Hristos”47.

Legătura dintre mădularele trupului lui Hristos nu este abstractă, ci rezultatul sinergiei, al colaborării omului cu Duhul Sfânt prin asceza trezviei, a neîmprăştierii minţii, a pomenirii lui Dumnezeu, a recunoştinţei şi a bucuriei. Toate, spune Sfântul Vasile, se concentrează într-un singur cuvânt: iubire. „Dragostea le leagă laolaltă pe cele de sus; dragostea i-a făcut şi pe aceștia [pe oameni, n.n.] să intre în armonie unii cu alţii”48.

Potrivit Sfântului Vasile, putem vorbi de două momente ale refacerii unităţii personale şi comunitare:

• Întoarcerea firii spre ea însăşi, care corespunde etapei personale de pocăinţă pentru sine. Cu cât se adânceşte această pocăinţă personală, ea începe să integreze şi alţi oameni, aşa încât întreaga stare de dezbinare este resimţită cu durere.

• Întoarcerea spre Hristos, înţeleasă ca efort de a formula corect adevărul revelat şi de a îndepărta ceea ce nu corespunde revelaţiei sau o exprimă în termeni străini vechii tradiţii a Bisericii.

Calea spre păstrarea unităţii, fie a unei obşti monahale, fie a reintegrării în obşte a celor rupţi de ea, fie pentru refacerea unităţii bisericeşti, trece, aşadar, obligatoriu prin inima fiecăruia. Pretinde efortul pocăinţei pentru propria dezbinare lăuntrică, dar şi pentru cea între creştini în general.

Concluzii

Din prezentarea de mai sus se desprind următoarele concluzii:

1. Învăţătura Sfântului Vasile despre neîmprăştierea minţii şi pomenirea lui Dumnezeu se bazează pe o antropologie biblică şi ascetică. Mintea omului a fost creată să fie în neîncetată mişcare în Dumnezeu, însă această mişcare a fost deturnată prin păcat şi patimi de la Dumnezeu spre lume, iar omul s-a fărâmiţat lăuntric.

2. Reunificarea minţii şi a omului este posibilă datorită iconomiei lui Hristos, îndreptându-şi mai întâi mintea în interiorul trupului, apoi înspre ea însăşi. Întâi omul învaţă să-și ţină mintea în interiorul trupului, apoi să și-o îndrepte spre ea însăşi, apoi spre Dumnezeu, prin pomenirea Lui. Prin pomenirea lui Dumnezeu, asceza adunării minţii este şi o unire treptată cu Dumnezeu. Urmarea adunării minţii şi a pomenirii Lui este starea sufletească de bucurie şi de recunoştinţă faţă de El. Ca iradiere comunitară, această stare lăuntrică devine o simţire a unităţii cu Biserica şi cu întreaga omenire.

3. Asceza trezviei presupune trei etape: pregătirea, exersarea intensă, mai ales într-un cadru monahal, urmată, în cazul Sfântului Vasile, de revărsarea roadelor ei peste trupul Bisericii. Aceste etape corespund principalelor trei etape ale vieţii Sfântului Vasile: înainte de botez, monah în pustie şi în chinovie, episcop al Bisericii.

4. Neîmprăştierea minţii, pomenirea lui Dumnezeu şi recunoştinţa circumscriu, aşadar, starea sufletească a omului unificat prin har din fărâmiţarea păcatului şi a patimilor. Unificat cu sine şi cu Dumnezeu, el simte cu durere dezbinarea dintre semeni, dintre obştile creştine şi dintre Biserici. De aceea, Sfântul Vasile strigă către Dumnezeu în Liturghia alcătuită de el: „Contenește dezbinările bisericilor!”

5. Trăirea unităţii lăuntrice şi a unirii cu Hristos devine factor activ de unitate pentru Biserică, astfel încât lucrarea unificatoare a minţii, prin trezvie şi prin pomenirea lui Dumnezeu, este un element care susţine şi generează unitatea între creştini şi ajută la refacerea ei.

Astfel, lucrarea de unificare a minții prin intermediul trezviei și al pomenirii lui Dumnezeu constituie elementul necesar care păzește și creează adevărata unitate între monahi, între creștini și, începând cu ei, între Biserici, iar în cazul ruperii unității, lucrarea lăuntrică a trezviei este esenţială şi indispensabilă pentru refacerea unităţii.

• 1

  Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 233, La întrebarea lui Amfilohiu, în Βασίλειος ο Μεγας (Μέρος Ε’), ἐπιμελητὴς τόμου Κίμων Γ. Παπαχριστοπούλος (ΒΕΠΕΣ 55), Ἔκδοσις τῆς Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, Ἀθῆναι, 1977, p. 281, rr. 28-29; în românește vezi Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt. Corespondenţă (Epistole), Scrieri, Partea a treia, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae (PSB 12), EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 480.

• 2

  Λόγου περιουσίαν, Basile de Césarée, Sur l’origine de l’homme I, 7, introduction, texte critique, traduction et notes par Alexis Smets et Michel van Esbroeck (SC 160), Les Éditions du Cerf, Paris, 1970, p. 183; în românește, vezi Sfântul Vasile cel Mare, Despre originea omului, în Scrieri dogmatice și exegetice, trad. rom. de Ierom. Policarp Pîrvuloiu (PSB 4 [serie nouă]), Ed. Basilica, București, 2013, p. 300.

• 3

  Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 233 (PSB 12), p. 480.

• 4

  Cf. ibidem (ΒΕΠΕΣ 55), p. 282, rr. 2-4.

• 5

  Ibidem (ΒΕΠΕΣ 55), p. 282, rr. 15-19.

• 6

  Cf. ibidem (ΒΕΠΕΣ 55), p. 282, rr. 34-37.

• 7

  Idem, Ia aminte la tine însuţi 1, în Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, Scrieri, Partea întâia, traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru (PSB 17), EIBMBOR, București, p. 366.

• 8

  Ibidem 2 (PSB 17), p. 367: „πανταχόθεν σεαυτὸν περισκόπει. Ἀκοίμητον ἔχε πρὸς τὴν σεαυτοῦ φυλακὴν τὸ τῆς ψυχῆς ὄμμα” (Βασίλειος ο Μεγας [Μέρος Δ’], ἐπιμελητὴς τόμου Κίμων Γ. Παπαχριστοπούλος [ΒΕΠΕΣ 54], Ἔκδοσις τῆς Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, Ἀθῆναι, 1976, p. 30, rr. 8-9).

• 9

  Ibidem 2 (PSB 17), p. 366.

• 10

  Ibidem 5, p. 370.

• 11

  Ibidem 6, p. 371.

• 12

  Ibidem 7, pp. 373-374.

• 13

  Henri-Irenée Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate, Vol. 2, trad. rom. Stella Petecel, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 133.

• 14

  Ibidem, p. 136.

• 15

  Ibidem, p. 139.

• 16

  Ibidem, p. 167.

• 17

  Ibidem, p. 182.

• 18a18b

  Sfântul Vasile cel mare, Omilia la tineri 2 (PSB 17), p. 567.

• 19

  Ibidem 2, p. 568.

• 20

  Ibidem, p. 567.

• 21a21b21c

  Ibidem, p. 568.

• 22

  Ibidem 5, p. 574.

• 23

  Ibidem 6, p. 576.

• 24

  Cf. Werner Jaeger, Early Christianity and Greek Paideia, Oxford University Press, 1977, p. 35.

• 25

  Ibidem 6, p. 577.

• 26

  Ibidem 8, p. 581.

• 27

  Ibidem 8, p. 582.

• 28

  Cf. Idem, Regulile mici 201, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, trad. rom. de Laura Enache (PSB 5 [serie nouă]), Ed. Basilica, București, 2013, pp. 427-428.

• 29

  Cf. Idem, Constituții ascetice 2, 1, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, trad. rom. de Diac. Nicolae Mogage (PSB 5 [serie nouă]), Ed. Basilica, București, 2013, p. 595.

• 30

  Ibidem 5, p. 612; „Ὁ γὰρ ἀκριβὴς φιλόσοφος, φροντιστήριον ἔχων τὸ σῶμα καὶ καταγωγὴν τῆς ψυχῆς ἀσφαλῆ… ἐν τῷ φυσικῷ μοναστηρίῳ καθίδρυται, ἔνδον συνάγων τὸν νοῦν καὶ φιλοσοφῶν τὰ αὐτοῦ πρέποντα… νήφοντα δὲ ὡς ἐπ`ἐρημίας εἶναι πρὸς ἑαυτὸν τε καὶ πρὸς Θεὸν μόνον ἐπιστρεφόμενον” (Βασίλειος ο Μεγας [Μέρος Ζ’], ἐπιμελητὴς τόμου Κίμων Γ. Παπαχριστοπούλος [ΒΕΠΕΣ 57], Ἔκδοσις τῆς Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, Ἀθῆναι, 1978, p. 32, rr. 12-16).

• 31

  Ibidem 1, 4 (ΒΕΠΕΣ 57), p. 20, rr. 28-31.

• 32

  Ibidem 2, 1 (PSB 5 [serie nouă]), p. 595.

• 33

  Ibidem 2, 1 (ΒΕΠΕΣ 57), p. 22-23, rr. 37-38, 1-2: Πρῶτον μὲν οὖν κρατητέον ἐκ παντὸς τρόπου τὸν λογισμὸν, νηφάλιον ἐφιστῶντας τὴν τῆς διανοίας ἐπισκοπὴν, ὡς ἂν μὴ συγχωρεῖν τῇ ψυχῇ ταῖς ἀπερισκέπτοις ὁρμαῖς ῥᾳδίως πρὸς τὰς τοῦ σώματος.

• 34

  Cf. Idem, Regulile mici 202 (PSB 5 [serie nouă]), p. 428.

• 35

  Idem, Constituții ascetice 1, 2 (PSB 5 [serie nouă]), p. 587.

• 36

  Ibidem 1, 3, p. 588.

• 37

  Ibidem 1, 4, p. 591.

• 38

  Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Ep. 2, 3 (PSB 12), p. 119.

• 39

  Ibidem 2, 4, p. 120.

• 40

  Idem, Regulile mici 306 (PSB 5 [serie nouă]), p. 488.

• 41

  Idem, Constituții ascetice 18, 4 (PSB 5 [serie nouă]), p. 633.

• 42

  Ibidem 18, 3, p. 633.

• 43

  Ibidem 21, 5, p. 645.

• 44

  Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt 30, PG 32, 216A.

• 45

  Ibidem 30, 213C.

• 46

  Idem, Ep. 204, 7 (PSB 12), p. 421.

• 47

  Ibidem, pp. 421-422.

• 48

  Idem, Constituții ascetice 18, 4 (PSB 5 [serie nouă]), p. 634.