#Sfântul Ioan Damaschin

Articolul analizează teologia cinstirii sfintelor icoane în tradiția creștin-ortodoxă, urmărind contribuțiile Sfinților Ioan Damaschin, Nichifor al Constantinopolului și Teodor Studitul privind relația dintre icoană și prototip, și diferența dintre adorare (latreia) și venerare (proskinisis kata timin). Icoanele sunt prezentate nu ca obiecte decorative sau didactice, ci ca mijloace liturgic-sacramentale de comuniune cu prototipul reprezentat, fundamentate hristologic pe realitatea Întrupării și validate de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787).

Articolul urmărește evoluția teologiei artei creștine, de la rezervele față de imagini și muzică din primele secole până la fundamentarea patristică și sinodală a icoanei, cu accent pe contribuțiile Sfinților Ioan Damaschin și Teodor Studitul. Arta bisericească — iconografia, cântarea la unison, arhitectura sacră — este înțeleasă ca expresie hristologică, euharistică și soteriologică a credinței Bisericii Ortodoxe.

Articolul analizează semnificația persoanei umane în contextul reproducerii asistate medical, confruntând două abordări opuse: cea romano-catolică, care respinge aceste metode ca ofensând demnitatea persoanei prin separarea actului conjugal de procreare, și cea a bioeticienilor precum John Harris și Torbjörn Tännsjö, care le acceptă invocând libertatea reproductivă. Din perspectiva teologiei ortodoxe, asistarea reproducerii nu ofensează prin definiție demnitatea persoanei, cu condiția să aibă caracter terapeutic, să privească soții și să nu ducă la distrugerea de embrioni.

Sfânta Taină a Căsătoriei este analizată din perspectivă teologică ortodoxă ca icoană a unirii lui Hristos cu Biserica, cu caracter ontologic și eclesiologic, nu doar moral sau social. Prin referire la Sfinții Părinți — Ioan Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Nicolae Cabasila, Grigorie de Nyssa — articolul interpretează temele creației, divorțului, supunerii și idolatriei în lumina comuniunii dintre Dumnezeu și om.

Icoana ortodoxă este analizată din perspectiva teologiei prezenței dumnezeiești, urmând gândirea lui Pavel Evdokimov, Boris Bobrinskoy, Michel Quenot, Leonid Uspenski și Pavel Florensky, cu accent pe distincția dintre icoană și tabloul religios, pe fundamentul hristologic al icoanei și pe triada florensky-ană față–chip–mască, prin care omul este chemat spre asemănarea cu Dumnezeu.

Articolul analizează raportul dintre globalizare, guvernarea mondială și teologia ortodoxă, argumentând că omogenizarea culturală, politică și religioasă impusă de globalizare suprimă libertatea și identitatea persoanei umane. Răspunsul teologiei ortodoxe constă în universalitatea Bisericii ca Trup al lui Hristos, cunoașterea adevărului revelat și libertatea ontologică a omului înnoit în Hristos, singurele capabile să realizeze unitatea lumii fără abolirea particularităților fiecărui popor.