#Părintele Dumitru Stăniloae

Răbdarea este analizată ca virtute teologică și duhovnicească în contrast cu nerăbdarea și irascibilitatea specifice societății contemporane marcate de accelerare și instantaneitate. Pornind de la îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu revelată în Sfânta Scriptură, la Sfinții Părinți precum Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul și Dumitru Stăniloae, și în viața liturgică a Bisericii, răbdarea apare ca mod de participare la viața dumnezeiască și cale de îndumnezeire.

Articolul explorează raportul dintre știință și credință, argumentând că omul de știință nu este creator, ci interpret al operei divine, prin exemple din istoria descoperirilor științifice și prin gândirea unor savanți români precum Dr. Nicolae Paulescu, Dr. Victor Gomoiu și Prof. Ilie Bădescu, dar și a Părinților Bisericii, de la Sfântul Vasile cel Mare până la tomismul lui Thoma d'Aquino.

Articolul analizează bunătatea ca atribut divin și categorie morală, demonstrând că aceasta nu este o proprietate înnăscută sau pasivă, ci un act volitiv liber, propriu ființelor personale. Întemeindu-se pe Sfântul Grigorie al Nyssei, părintele Dumitru Stăniloae și cuvintele Mântuitorului din Luca XVIII, 19, autorul arată că adevăratul bine are ca sursă exclusivă pe Dumnezeu și se împlinește doar prin comuniunea conștientă a omului cu El.

Iubirea dumnezeiască, întemeiată în viața intratreimică a Sfintei Treimi, constituie modelul arhetipal al comuniunii omului cu Dumnezeu și al iubirii față de aproapele. Prin har, Sfintele Taine și viața liturgică, omul se curățește de patimi, se îndumnezeiește și devine părtaș iubirii inepuizabile a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, chipul dumnezeiesc actualizându-se deplin în comuniune și iubire interpersonală.

Sfințenia este analizată ca vocație universală a omului și ca dar al lui Dumnezeu, cu izvorul în Preasfânta Treime și împărtășită prin harul Duhului Sfânt în Biserică. Întemeindu-se pe Sfânta Scriptură, pe Sfinții Părinți — între care Dumitru Stăniloae, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul și Nectarie din Eghina — articolul arată că sfințenia presupune curățire, virtute și experiență duhovnicească, culminând cu îndumnezeirea omului și sfințirea întregii creații.

Teologia patristică despre Sfânta Cruce ca stâlp al unității Bisericii este tema centrală a acestui studiu, care analizează învățăturile Sfinților Părinți — între care Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei și Părintele Dumitru Stăniloae — despre legătura dintre Jertfa și Învierea Mântuitorului Hristos și unitatea eclezială. Crucea, prin cele două axe ale sale, unește cerul cu pământul și pe om cu semenii săi, iar Biserica este locul în care comuniunea pierdută dintre Dumnezeu și om se restabilește, prefigurând unitatea desăvârșită a Împărăției lui Dumnezeu.