Un an dedicat unui sfânt de talia culturală a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul a suscitat o serie de cercetări de amploare. Riscul epuizării sale, ca subiect de analiză, e departe. Moral îi suntem datori și nu ne poate fi indiferent în ce direcție ne vom dezvolta cunoașterea teologică a faptelor sale. Teolog mistic și arhiereu dinamic, Antim Ivireanul e din neamul marilor predicatori ai vremii, depășindu-i prin proiecte și construcții ale unei arhitecturi cerești. Despre această complexă moștenire duhovnicească1 scria Părintele Vasile Gordon atunci când consemna aspectele legate de Mitropolitul Antim ca educator prin opera sa. El prezintă numai câteva aspecte, selectiv: „Unele sunt de factură administrativă (ca, de pildă, ctitoriile și alte lucrări din vremurile în care a exercitat funcțiile de răspundere – egumen, stareț, episcop și mitropolit), altele țin de preocupările culturale, cu implicații pastoral-misionare (în special tipăriturile, dar și Didahiile, dimpreună cu toate celelalte cuvântări, păstrate sau nu). Despre toate s-a scris foarte mult, bine și frumos, încât nu ne revine decât să observăm caracterul lor educativ (s.VG), pe de o parte, ale operelor Sfântului Mitropolit, pe de alta, ale celor care le-au studiat și au scris despre ele. Între cele mai „vizibile” se înscriu cele 64 de cărți tipărite și Locașul Sfânt al Mănăstirii Antim. Li se adaugă, desigur, Didahiile, apărute postum. Mai puțin cunoscut, de pildă, este faptul că între piesele așezământului mănăstiresc Antim, mitropolitul-ctitor a întemeiat și prima bibliotecă publică de împrumut din Țara Românească”2. Apoi el consemnează un nou element important în descrierea modului în care personalitatea sa a fost legată de ethosul vremii sale: „Prin întreg felul său de a fi, Sfântul Antim ni se dezvăluie ca personalitate foarte atentă nu doar la chestiunile „mari”, în sensul de vizibilitate sporită, ci și la „detalii”, atât în plan administrativ, cât și cultural, ori pastoral – misionar în genere. Și, așa cum se știe, detaliile dau valoare lucrurilor și lucrărilor „mari” (...)”3. Efortul educațional al Mitropolitului Antim pare să fie, arc peste timp, reconstruit în cuvinte simple de un alt mare și sfânt arhiereu, Sfântul Nectarie al Eghinei, care, într-un cuvânt despre formarea tinerilor pentru societate, scria: „... științele fără o bună educație, fără cunoașterea de sine, mai mult vatămă decât folosesc. Iar despre faptul că buna educație este de trebuință, iată ce spune filosoful Antichității, adevăratul înțelept, Platon: „Nu există o mai cumplită și mai puternică lipsă de experiență în toate, nici un rău mai mare, decât experiența în multe domenii și multa învățătură unită cu o educație rea, fiindcă aceea aduce o pagubă mult mai mare” (Kratylos). Acest adevăr l-a mărturisit fiecare epocă prin multe exemple, care nici în epoca noastră, din păcate, nu sunt ușor de numărat. Câți oameni de știință, chiar și astăzi, datorită lipsei educației religioase, a cunoașterii de sine, datorită necunoașterii lucrurilor dumnezeiești și omenești, învață învățături stricătoare de suflet și pline de toată rătăcirea? Câți oare, zdruncinați ei înșiși datorită lipsei convingerilor religioase sănătoase, caută să zguduie din temelie convingerile celor mai simpli și mai nepricepuți, făcându-se vinovați de mii de rele? Câți oare și astăzi, punând ca măsură în acțiunile și sfaturile lor, nu omul în întregime, după cum zicea Socrate, cel ce s-a primejduit pentru adevăr, ci propria lor persoană, și folosind ca măsură propria judecată, nu reiau cu emfază zisa lui Protagoras: „Orice ar crede despre un lucru, aceea și este. Ceea ce i se pare fiecăruia, aceea și este în mod sigur?” Aceștia definesc lucrurile nu așa cum sunt ele în ele însele și în conformitate cu natura lor, ci cum li se năzărește lor, răsturnându-le pe toate? Dar Socrate le răspunde acestora zicând: „Lucrurile însele au o anumită natură stabilă în ele însele, nu prin raportare la noi – astfel încât să fie târâte în sus și în jos de imaginația noastră” (Kratylos). Astfel, lucrurile nu sunt cum ni se par nouă, nici nu sunt aranjate de noi, pentru că acestea privesc esența. Prin urmare, măsura nu este omul, ci omul în întregime, nu ceea ce i se pare fiecăruia, aceea și este în mod sigur, ci ceea ce învață adevărul mărturisit de către toți, aceea este în mod sigur ceea ce este regula dreaptă, impusă de rațiune, comună tuturor, aceea este în mod sigur. Prin urmare, adevărul întreg, opinia generală, care izvorăște din observațiile generale, acesta este în mod sigur. Aceasta învață evlavia, dreptatea, adevărul și știința. Omul atotcuprinzător, adică omenirea, a primit și a păstrat adevărurile despre Dumnezeu și despre om, și doar ea poate să se exprime despre acestea și despre cele ce au legătură cu acestea. Știința, lepădându-se de învățătura despre omul privit ca întreg, ia totuși această învățătură ca temă de cercetare. Dar nu are întâietate cuvântul oamenilor de știință care se îndreaptă în mod adevărat spre o filosofie sănătoasă...”4. Din acest adevăr cu substanță patristică neperisabilă își va fi tras seva creatoare și gândirea pastorală și culturală a Mitropolitului Antim. Fie și asumarea statutelor sale diverse (transfug, rob, eliberat, tipograf, editor ori scriitor, propovăduitor și tâlcuitor al tainelor umane) au generat un ethos cultural bogat, irepetabil în istoria noastră modernă. Cu el începe un profetism cultural care deschide calea unui alt fel de iluminism decât cel propus prin filiera umanismului masonic ori al iluminărilor democrate de mai târziu.
„…măsura nu este omul, ci omul în întregime, nu ceea ce i se pare fiecăruia, aceea și este în mod sigur, ci ceea ce învață adevărul mărturisit de către toți, aceea este în mod sigur ceea ce este regula dreaptă,…”
Pentru a înregistra în pleroma Bisericii o atare forță duhovnicească, Mitropolitul Antim avea nevoie de un fundament eliberat de contextualități și atent la istoria imediată. Fenomenologia socială propusă de el este identificabilă în întreg efortul său ctitoricesc și în mentalitatea sa de profetism cultural. E suficient să amintim de Testamentul alcătuit la vremea temeluirii Mănăstirii Antim (1713) – structurat în 32 de capete a căror plinire era obligatorie an de an, crug al unei gândiri iconomice ample ori de prefețele ori postfețele lucrărilor tipărite în care sunt surprinse ecouri ale unei gândiri culturale aplicate în paradigma unei contemporaneități fără sfârșit.
Pentru a înțelege importanța ethosului în puterea evocatoare a Evangheliei întru convertirea lumii merită amintit un predicator american, John Shaw: „Este adevărat că Dumnezeu poate lucra prin orice mijloace dorește, chiar și printr-un predicator scandalos, îngâmfat și egoist, însă nu aceasta este metoda Sa obișnuită. Vulpile și lupii nu sunt folosiți de natură ca să dea naștere la oi. Cine a auzit să se fi făcut mult bine sufletelor de către predicatori care nu predică și trăiesc în puterea dragostei, care nu lucrează cu o lumină clară și convingătoare și care nu sunt marcați de seriozitate sfântă și vie? Focul se aprinde cu foc”5. Surprindem același pathos edificator de metaforă mântuitoare și în ceea ce este consemnat ca fiind text antimian. Un foarte bun teoretician al omileticii moderne, tradus în limba română, Bryan Chapell, ne ajută să înțelegem relația dintre elementele ce alcătuiesc mesajul retoric și modul în care acesta se regăsește în propovăduirea creștină: „Distincțiile retorice clasice făcute de Aristotel, deși nu sunt de inspirație divină, ne pot ajuta să înțelegem elementele fundamentale ale oricărui mesaj pe care îl predicăm, astfel încât să nu-i mai facem pe alții să se împiedice inutil de conținutul sau de forma mesajului nostru. În retorica clasică, orice mesaj cu tentă persuasivă conține trei elemente:
– Logos: conținutul verbal al mesajului, inclusiv structura și logica lui;
– Pathos: elementele emoționale ale mesajului, inclusiv pasiunea, fervoarea și sentimentul pe care vorbitorul le transmite, iar ascultătorii le experimentează;
– Ethos: caracterul aparent al vorbitorului, conturat în primul rând pe baza preocupării sale mărturisite pentru beneficiul ascultătorilor. Aristotel credea (lucru confirmat de numeroase studii moderne) că ethosul este elementul cel mai puternic al mesajului persuasiv.
(...) „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe (logos) și cu puterea, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală (pathos). Căci știți că din dragoste pentru voi am fost așa (ethos) printre voi (I Tesaloniceni 1.5)”. Pavel exemplifică importanța fiecăruia dintre aceste elemente de persuasiune în prima sa epistolă către tesaloniceni. Deși cuvintele sale nu sunt cele folosite de Aristotel, ele fac trimiteri la anumite elemente din categoriile oratorului clasic și ne reamintesc de faptul că abilitatea nu poate conferi putere mesajului dacă inima și caracterul vorbitorului nu validează adevărurile rostite. (...) Semnificativ este faptul că (Sf.) Pavel descrie viața sa ca fiind un factor de influență asupra modului în care este recepționat mesajul, oferind astfel confirmarea biblică a ideii că ethosul este o forță deosebit de puternică în procesul obișnuit al convingerii spirituale. Pavel face referire la comportamentul și compasiunea lui nu doar ca dovezi ale „marii îndrăzneli” pe care a avut-o ci și ca surse ale „puterii” mesajului său. Deși această carte (a lui Chapell, n. NC) de metodă omiletică se concentrează în mod necesar pe elementele logosului și ale pathosului în predicare, accentul pus de Biblie ne amintește că la baza lucrării unui păstor stă caracterul său. Chiar dacă elocvența este gloria pământească a predicării ei, esența ei veșnică este credincioșia6”. Cred că și în cazul propovăduirii lui Antim, mitropolitul sfânt, predica lui este adevărul turnat în personalitatea sa (cf. definirii date de Philips Brooks7, de nenumărate ori în textele sale, Didahiile cele dintâi, obligând predicatorul modern la reflectare asupra propriei creșteri duhovnicești. Mitropolitul isihast, care stăpânea cu ușurință și duhul filocalic și verbul propedeuticii oratorice, propune nu doar un logos remarcabil8 și un pathos ziditor – pe care-l putem cel mult intui, ci și un model de viață, o iconologie de trăire, un ethos care merită identificat.
Desigur că nu este în intenția acestui articol să epuizeze istoria epocii brâncovenești și segmentul iconologic al prezenței Mitropolitului Antim în context. Fundamentală pentru a înțelege duhul epocii rămâne, din punctul nostru de vedere, volumul editat de Academia Română și Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (coordonator Drd. Anca Beatrice Todireanu), Civilizația epocii Brâncovenești9. Printre studiile care ne ajută la înțelegerea istoriei ethosului personal al lui Antim rămân de referință Lectura ca desfătare intelectuală și lumină spre mântuirea sufletului în epoca brâncovenească a Arhimandritului Dr. Policarp Chițulescu10, Activitatea tipografică în timpul lui Constantin Brâncoveanu realizat de Dr. Doru Bădără11, „Arhitectura brâncovenească”, studiu propus de Prof. Univ. Dr. arh. Sorin Vasilescu12, precum și studiul „Aspecte de viață bisericească din vremea domniei Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu în cronica logofătului Radu Greceanu” a Părintelui Dr. Florin Șerbănescu13, fără ca prin aceste remarci să diminuăm cu ceva celelalte studii care relevă arta, cultura ori viața politico–socială a vremii. Toate sunt un panaceu de vindecare a clișeelor lansate pe seama minunatului ivirean care avea să se dovedească ca una dintre personalitățile–priză la cultura românească și, prin el, universală. Mă refer, de exemplu, la încercarea disperată a minunatului G. Ștrempel care conferă epocii brâncovenești o imagologie apocaliptică în cheie comunistă, probabil și în disperata dorință de a publica predicile lui Antim Ivireanul la leatul 1962 după Hristos și 17 ani după instaurarea comunismului14. Paginile vor fi reluate și în ediția de Opere15 dar o ediție ulterioară va elucida astfel de „compromisuri”, Gabriel Ștrempel scriind: „când mă gândesc la câte greutăți am întâmpinat ca să străbat prin fioroasa cenzură texte îmbibate total de ideologie religioasă, îmi vine să cred că numai duhul lui Antim m-a ajutat, aruncând citate asupra ochilor și minții păzitorilor comuniști. Trecând prin sita foarte deasă lucrurile mari, contribuțiile mărunte n-au mai împiedicat piedici. Iar când a apărut ediția Opere în 1972, nimeni n-a făcut opoziție. Drept este că și lucrurile s-au mai domolit, problemele religioase părăsind treptat scena preocupărilor politice și ideologice ale partidului comunist”16. De aici nevoia unei reevaluări negrăbite și pertinente a ethosului prin care Mitropolitul Antim Ivireanul, sfântul propovăduitor, a marcat oamenii vremii sale prin mărturisirea sa.
Suntem oare dispuși să admitem că propovăduirea Mitropolitului Antim Ivireanul ne poate ajuta la identificarea unei iconologii legate de profetismul său cultural? Putem să luăm câteva exemple, așa cum le identificăm pe scurt în textele sale:
– viața morală dezordonată a multor creștini
– lipsa convingerii în Spovedanie
– mereu lipsa de timp în împlinirea vieții duhovnicești
– recomandări pentru îmbunătățirea vieții de creștin
– sporirea credinței în Dumnezeu
– postirea și cercetarea bisericii, pocăința și spovedania
– cinstirea preoților de către laici și implicarea lor în viața credincioșilor17.
Desigur că o mai atentă surprindere a tematicii antimiene18 aduce o mai atentă identificare a modului în care personalitatea Vlădicului a influențat conținutul vieții cetății ori ecclesiei brâncovenești. E un efort care merită să fie făcut? Fără îndoială. Pentru că este vremea redescoperirii modelelor prin care Evanghelia a rodit în pleroma Bisericii din miezul istoriei țării noastre.
- 1
O prezentare pe scurt a vieții Mitropolitului Antim Ivireanul și a bibliografiei aferente cunoașterii operei sale în Enciclopedia Ortodoxiei Românești (coord. Acad. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu), București, 2010, pp. 30-31 (art. semnat M[ircea] P[ăcurariu]).
- 2
Pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon, Sf. Ier. Mc. Antim Ivireanul – Educatorul în vol. Slujirea catehetică și omiletică a Sfintei Biserici în vederea educării religioase a tineretului orthodox – istoric și actualitate. Sf. Mc. Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești model al educației prin cultură. Simpozionul profesorilor universitari de catehetică și omiletică din România (30 octombrie - 1 noiembrie 2016), Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2016, p. 90.
- 3
Ibidem, p. 90.
- 4
Sfântul Nectarie al Eghinei, Cultura clasică greacă, pedagog spre Hristos, Ed. Sfântul Nectarie, Arad, 2016, pp. 36-37. Cuvântul către tineri, intitulat Formarea tinerilor pentru societate, a fost publicat pentru întâia dată în 1894, fiind rostit la Gimnaziul din Lamia (cf. nota de subsol, pg. 21).
- 5
John Shaw, The Character of a Pastor according to God´s Heart, Soli Deo Gloria Publications, Ligonier, Pa, 1992, pp. 3-4.
- 6
Bryan Chapell, Predicarea cristocentrică. Răscumpărarea Predicii expozitive, (ed.2), Ed. Făclia, Oradea, 2008, pp. 35-37.
- 7
Ibidem, p. 37.
- 8
Excelent analizat de Eugen Negrici în lucrarea Antim Ivireanul - Logos și personalitate, ed. III-a, îngrijită de Pr. Ștefan Zară, Ed. Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 2016, 228 p.
- 9
Monitorul Oficial, Editură și Tipografie, București, 2014, 387 p.
- 10
Vol. cit., pp. 48-68.
- 11
Ibidem, pp. 100-128.
- 12
Ibidem, pp. 130-162.
- 13
Ibidem, pp. 322-364.
- 14
Ediția Predicilor, apărută la Editura Academiei Republicii Populare Române în 1962 (322 pg.) are în paginile sale, pp. 6-8 din Introducere, de exemplu, o interpretare în cheia istoriei în viziunea învingătorului, care nu reduce însă din calitatea textului ulterior ori din abnegația lui Ștrempel pentru textul românesc vechi și cultura Bisericii Ortodoxe.
- 15
Ed. Minerva, 1972, 472 p.
- 16
În Cuvânt înainte la vol. Didahii, Ed. Minerva, București 1997, p. VI.
- 17
Am subliniat numai câteva aspecte revelate de studiul Pr. Miron Erdei, „Actualitatea tematicilor abordate de Mitropolitul Antim Ivireanul în opera sa omiletică”, în vol. Slujirea catehetică și omiletică a Sfintei Biserici…, ed. cit., pp. 115-122. În același volum, Pr. lect. univ. dr. Nicușor Beldiman dezvoltă o cercetare pe tema: „Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – contemporanul nostru. Valențe actuale ale educației religioase”, pp. 123-137.
- 18
Detalii pot fi urmărite în drd. Petru Rădășanu, Tematica Didahiilor Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Studii Teologice”, nr. 5-8/ 1977, pp. 552-569, iar pentru problematica privind cultura sa dogmatică, Pr. dr. Nicolae Alexe, Învățături dogmatice în Didahiile lui Antim Ivireanul, în „Studii Teologice”, nr. 10/ 1977, pp. 708-719.